Cart

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

  • Home

Casa cu blazoane – trei secole, trei blazoane și-o pasiune cât un neam

Casa cu blazoane – trei secole, trei blazoane și-o pasiune cât un neam

Casa cu blazoane – trei secole, trei blazoane și-o pasiune cât un neam

 

Suntem la Chiojdu, în comuna de la limita de nord-vest a județului Buzău, atestată documentar începând cu secolul al XV-lea, dar cu nenumărate dovezi arheologice de locuire încă din epoca bronzului. Scopul abordării acestor meleaguri de deal și de munte locuite de moșneni și de urmașii acestora (oameni liberi, proprietari de moșii administrate în devălmășie) a fost unul pur turistic, cunoscând potențialul imens al împrejurimilor, însă explorarea noastră a început cu binecunoscuta Casă a blazoanelor, amplasată în spatele școlii și în vecinătatea bisericii satului. Prima zăpadă mai serioasă a iernii lui 2023 a adus o pată de culoare mai pregnantă, mai mult frig și mai puțini vizitatori în spațiul „chiojdenilor”. Aici, în curtea Complexului de odihnă și cultură al arhitecților, trecutul, prezentul și viitorul își dau mâna pentru a ne spune povestea pasiunii pentru redescoperirea esenței românești din zona Munteniei și nu numai. Monumentul istoric, ce și-a căpătat denumirea de la cele trei blazoane de deasupra intrării principale, cu cel din mijloc, simbolizând vulturul bicefal ce poartă în gheare o armă și un chivot al familiei Cantacuzino, are o existență de trei secole și încă multe de spus. Construită, probabil, ca și reședință de moșie a spătarului Mihail Cantacuzino, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea devine proprietatea familiei Izbășoiu. Legendele țesute în jurul acestei schimbări de proprietari spun că un anume Stan devenit „isbașă” la curtea Spătarului Cantacuzino, luându-și numele de Izbășoiu, preia imobilul, pe care urmașii săi îl dețin până în 1948, când îl vând lui Marcel Codescu, ce îl întrăinează în 1967 lui Liviu Cabel. Anul 2005 aduce o nouă modificare, proprietar devenind Florin Drăgulin, fiu al satului Chiojdu. Dorința acestuia de a-i reda strălucirea și vivacitatea anilor de început s-a transpus în nenumărate eforturi financiare, în mii de ore de muncă fizică de consolidare și în variate demersuri de recunoaștere a valorii ei inestimabile. Și pentru că un om obișnuit în România, oricâte ar face, fără ajutor consistent, nu poate restaura un monument istoric, imobilul a ajuns în 2009 în posesia Uniunii Arhitecților din România, care l-a păstrat ca administrator pe inginerul Florin Drăgulin. Această capodoperă a arhitecturii moșnenești a trecut de la categoria de importanță locală la cea de importanță națională pentru a se obține mai ușor acces la fondurile europene indispensabile consolidării și restaurării ei. Din 2012 și până în 2015 restaurarea cu fonduri de la UE  a transformat acest obiectiv turistic într-un adevărat complex de odihnă și cultură, compus din monumentul propriu-zis-Casa cu blazoane, centrul de informare, corpul de ateliere/dormitoare cu accesul pietonal și zidul de incintă aferente. Prin dialogul cu pasionatul său administrator, Florin Drăgulin, am redevenit autentici, ne-am recuperat rădăcinile și le-am ancorat în solul patriei. Am intrat în posesia mândriei de a fi ai acestei țări. Ne-am ridicat fruntea spre cer și ni s-a restituit dreptul de a ființa în deplină cunoștință de cauză, în comuniune cu esența de moșnean, de trăitor pe aceste meleaguri. Nici nu știam că trebuie să ne mândrim cu unele trăsături ale caracterului nostru, dar la Casa cu blazoane am aflat cât de modești suntem, de tăcuți în a ne afirma calitățile și originea de români, care răzbat din faptele și din moștenirile primite. Nu doar casele, nu doar pământurile, obiceiurile și obiectele tradiționale ne sunt valori naționale. Cea mai mare valoare, care le încununează pe toate, este aceea de om, de român autentic și aici așa ne-am simțit. Fiecare colțișor al clădirii, fiecare detaliu, fiecare zonă a curții de 0,5 hectare a trecut printr-un amplu proces de restaurare fizică, însă cea mai mare reparație a fost cea a reînvierii spiritului românesc ce zăcea în letargie printre ruine. Florin Drăgulin, prin conectarea la ADN-ul moșnenilor și, implicit, la ADN-ul poporului român, la valorile neamului nostru a reușit transformarea imposibilul în potențial și apoi într-o realitate frumoasă. Atâta pasiune se revărsa din fiecare gest și din fiecare cuvânt al acestuia, încât am avut impresia că ne-am adăpat la izvorul veșniciei ce s-a născut în satul muntenesc. Ne-am simțit acasă, în propria copilărie, printre atâtea dovezi ale înaintașilor noștri. Erau aceleași pe care le-am trăit și noi, dar, în ultimii ani, nu le-am dat voie să se manifeste. Poate că am uitat să ne cinstim cum trebuie originile țărănești, dar aici am reintrat în posesia lor.

În cele trei secole de existență fericită și mai puțin fericită proprietarii s-au schimbat, înfățișarea s-a modificat, până aproape de pieire, însă Dumnezeu a vrut ca prăbușirea unei valori să nu se întâmple, iar numele celui care a girat cu banii, cu munca și cu pasiunea sa pentru trecutul atât de frumos al acestui neam de moșneni a fost și este Florin Drăgulin. Am venit să vizităm și să discutăm apoi despre un edificiu, însă atât de mult s-a contopit omul cu opera sa restaurată și iubită până la sacrificiu, încât s-au întrepătruns două destine și inevitabil  am ajuns să vorbim despre simbioza lor. Trei blazoane stau întipărite pe frontispiciu pentru a ne aduce aminte de trecut, de valoarea extraordinară a acestei clădiri, dar cea mai de preț emblemă a prezentului este sufletul pus pe tavă de administrator, de fapt al patrulea blazon, ce se transmite, ca și balada populară, din vizitator în vizitator, care a avut privilegiul să îl cunoască pe salvatorul acestui monument. Cu energia lui pozitivă este impregnat tot spațiul, ea răzbate din gânduri, din cuvinte, din trăiri și din simpla prezență a lui. O, da, o vizită  turistică la această locație, ce avea să fie punctul de plecare pentru celelalte obiective din Chiojdu, s-a transformat într-o întâlnire de aproape trei ore, cu dăruirea, cu pasiunea și cu profesionalismul unui localnic dedicat strămoșilor săi, sieși și urmașilor moșnenilor. Și, se pare, că a obținut, pentru noi, și un statut greu de egalat: restauratorul neamului moșnenesc și ambasadorul renașterii autenticității românești. Dialogul elevat și plin de amănunte, ce venea din continua documentare, ne-a făcut să sperăm că poporul căruia aparținem are șanse reale de revenire.

Frigul de afară era în competiție cu cel din interiorul clădirii. Am obținut detalii pe care nimeni nu a avut până acum răbdarea să ni le explice atât de clar și de convingător. Ne-am simțit ca într-un congelator, însă am avut norocul cu singura sursă de căldură, de lumină și de optimism, ce emana de la cel care i-a redat viața. Doamne, dacă în România, oamenilor pasionați li s-ar da șansa să aibă grijă de asemenea valori, nu numai că nu s-ar pierde, ci ar spori, devenind cu adevărat inestimabile, înnobilând patrimoniu cultural național și internațional. Aici omul sfințește nu numai locul, ci întreaga națiune din care se trage. Uniunea Arhitecților din România o are în grijă de 14 ani, dar pasiunea administratorului său, mare cât vitalitatea unui neam, este mai presus de cuvinte, implicând însăși patriotismul veritabil. Ce alte dovezi ar mai fi necesare? Ele ne sunt la îndemână. Dacă s-ar da românilor pasionați de valorile miilor de ani de existență ai poporului din care fac parte măcar frâiele culturii am fi cei mai fericiți.

Trei secole, trei blazoane și pasiunea cât un neam a fost descoperirea unei zile de decembrie, dar a devenit o emblemă pentru întreaga noastră existență.

Rozica Istudor

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Descoperă mai multe la Editura Rafet

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura