Nu ai niciun produs în coș.
,,A căzut cerul pe tata”….un roman – cometă care atinge inima
Sciitorul Constantin Marafet nu a lansat doar un roman, ci un roman-cometă pe o orbită specială, prima de lângă lumina solară care inundă inima, adică de pe orbita sufletului său, către sufletul cititorului, fâcând astfel un transfer de emoții speciale, secondate de trăiri unice.
În aceste timpuri, când provocările vremurilor noastre sunt tot mai pline de o zgură existențială fără precedent, sciitorul Constantin Marafet, un mare făuritor și dăruitor de emoții ne capacitatează la maximum printr-o poveste de dragoste uluitoare, în care ne invită ca cititori să ne poposim sufletul spre tihnă și introspecție profundă, departe de tumultul vieții cotidiene.
Așa după cum este dovedit științific, creierul nostru este făcut să gândească în povești, iar scriitorul, prin această poveste, tocmai acest lucru reușește, să aducă în fața cititorului o perspectivă inedită, în stil marafetian, acela de a înțelege mai bine lumea cu toate instanțele și provocările ei atât de enigmatice.
Crezând prin fiecare fibră în misiunea definitorie a cărții în făurirea vieții omului, scriitorul confirmă, așadar, și prin acest roman că destinul său i-a fost hărăzit de carte și prin carte, împlinindu-și misiunea printre semenii săi, nu ca un simplu muritor, ci ca un promotor de visuri frumoase, transpuse în povești printr-o forță aparte, oferindu-i ficționalului dimensiuni greu de egalat, ficțional, care în acest roman erupe dintr-o combustie internă plină de o efervescență continuă, ce îl subjugă definitiv pe autor.
Și astăzi ca și altădată scriitorul Constantin Marafet oferă cărții tipărite garanția viitorului, pentru că nu cunoaște un alt mod de a fi, decât acela de ,,a se risipi” în fiecare zi doar ,,meșterind” în moduri inedite cuvintele, ca, mai apoi să se adune în zilele care urmează tot din aceleași cuvinte ,,risipite” cu grijă în construcții lingvistice aparte, atât ca scriitor, cât și ca editor. Dispunând de o artă scriitoricescă amprentată de o mare sensibilitate artistică, dublată de valențe umane deosebite, râmâne un fidel slujitor pe altarul limbii române, pe care o exploatează lingvistic cu o forță creatoare greu de descifrat și, mai ales, greu de egalat.
Astfel că prin romanul de astăzi, prin prisma unei frumoase povești de dragoste, provocările cititorului sunt extreme, pe toate palierele și sub toate aspectele: cognitiv, volițional, psihologic și emoțional, pentru că pornind firesc de la titlul romanului, care este o expresie idiomatică, folosită pentru a descrie o stare emoțională extremă, o mare nenorocire sau o surpriză neplăcută și paralizantă și care într-o carte obișnuită anticipează conținutul, în acest roman cititorul este pus în impas din această perspectivă, neanticipând conținutul și nici finalul romanului.
Iată că o primă provocare pentru cititori este aceea de a descoperi singuri acea simbolistică-metaforă ce îmbracă titlul, care într-o contrucție frazeologică cu rol concluziv încheie și romanul, ultima replică autorul atribuindu-i-o lui Codrin, fiul lui Bogdan Pavelescu, personajul principal, fiu ce va rămâne în urma sa, ca o prelugire sigură a existenței acestuia, ca să continue viața poate printr-o altă poveste de iubire și mai copleșitoare.
Întreaga arhitectură a romanului este proiectată în cele mai fine detalii, surprinzând cititorul de la început și până la final, dincolo de granițele uimirii mute, deloc explozive, ce se declanșează în mod spontan în mintea și în inima cititorului, mai ales prin nota de dramatism din final. Ca urmare, nu veți descoperi o structură cu o ordine firească a momentelor subiectului literar, ci una atipică, așa după cum am mai spus deja, tehnica narativă marafetiană diferențiindu-se și din acaceastă perspectivă .
Scriitorul alege ca rezistență în construcția romanului, drept pilon central, tema iubirii, ca reazăm și alinare a sufletului, iubirea adevărată ca cel mai complex și profund sentiment, cea care purifică, vindecă, hrănește, împlinește și mântuiește sufletele celor doi protagoniști.
Cu fraza de început ,,_Domnu’, domnu’…” ca, mai apoi, prin îmbinarea unor tipare textuale diferite și prin modalitați aparent clasice, dar atent selectate și îmbinate, autorul optează pentru un narator-personaj, de tip subiectiv, reușind să înlănțuie ca într-un adevărat vals al inimii, narațiunea cu pasajele descriptive, în care mai eles elementele telurice și astrale sunt transpuse în imagini artistice pline de un lirism ce se revarsă din efervescența freamătului continuu al sufletului autorului, trădând în mod plăcut, spre încântarea cititorului, și ipostaza poetului, nu numai pe cea a romancierului.
Astfel că printr-o succesiune de imagini vizuale, auditive și olfactive, autorul ne acaparează definitiv receptorii, capturându-ne pe deplin în diverse cadre naturale, în care lumina diafană învăluie ca un scut protector atât protagonoștii cât și întreg universul, care este invocat de autor cu rol, atât de confident, cât și de participant la întregirea acestei tulburătoare povești.
Vă asigur de pe acum că este o captivitate plăcută, în care singurul supliciu este faptul că trebuie să vă ancorați cu toată ființa în interiorul narațiunii și , de ce nu, să vă identificați cu povestea și cu personajele, pentru că altfel nu ar avea niciun rost să vă doriți să evadați.
Fin cunoscător al tipologiilor umane întâlnite de personajul principal în preumblările de pe strada mare a unui orașel de provincie, aparent cu oameni și întâmplări banale, care nu ar atrage atenția cu nimic prin firescul lor, autorul ne surprinde prin capacitatea sa profundă de a selecta mijloacele de construcție a personajelor principale, ceea ce conferă astfel romanului, prin capacitatea autorului de psihanaliză, și caracterul de roman psihologic.
Personajul principal masculin este tipul intelectualului, profesor de limba română, preocupat de realizarea personală printr-un statut social, asigurat printr-o bună pregătire profesională ce-i conferă o carieră de succes, ceea ce impune respect și admirație din partea semenilor. Fără să aibă totuși șansa până la o anumită vârstă de a parcurge și etapele desăvârșirii întregii ființe, prin împlinirea sufletului care să se reverse pe deplin într-o iubire curată și adevărată, acest lucru se va întâmpla, totuși, în viața sa prin povestea de iubire cu Anastasia, colega sa, venită din Basarabia.
Povestea de dragoste este surprinsă până în cele mai mici detalii, fiindcă nu este neglijat niciun aspect ce ar fi putut cauza neîmplinirea acesteia, care este de-a dreptul tulburătoare, fiind invocate trăiri, emoții și sentimente pe cât de copleșitoare pentru protagoniști, pe atât de incitante pentru cititor, care va rămâne cu respirația suspendată între pagina citită anterior și următoarrea, între secvențele acțiunii, atât de trepidante prin intensitatea trăirilor celor doi, cât și prin dramatismul sfâșietor din partea de final a romanului.
Această carte nu se citește ușor, deși pare că narativul curge lin pe mai multe planuri, pentru că vă veți simți atât de copleșiți, încât trebuie să reveniți cu lectura la pagina din urmă, pentru a vă reveni emoțional din ceea ce ați citit și aflat în pagina de înainte. Ochiul minții fuge de multe ori înaintea ochiului care citește, proiectând pe pânza unui timp imaginar sau aievea, această copleșitoatre poveste, dându-i adevărate valențe cinematografice.
Această poveste are un conflict interior dar și unul exterior destul de bine conturate, dar este și un cumul de trăiri și emoții, de multe ori antagonice: renunțări și reveniri, remușcări, învinuiri și revelații, raportate câteodată și la cutumelor, tarele și prejudecățile unei societăți cu judecăți strâmbe, mai ales în comunitățile mici, așa cum este si cea invocată în roman, în care oamenii pentru a nu fi stigmatizați, trebuie să trăiască după regulile nescrise, dar impuse de cei care fără să cunoască adevărul, judecă, bârfesc și chiar mutilează sufletele celor care au curajul, într-un mod sau altul, de a ieși din tiparele existențiale deja programate de alții.
Autorul ne surprinde însă și cu prudența prin care ne dezvăluie trasăturile fizice și morale ale personajelor principale, acestea fiind devoalate pe rând, de la un capitol la altul, tocmai pentru a mări suspansul și a stârni curiozitatea cititorului, care atunci când este mai mult decât convins că a aflat totul despre un anume personaj, că poate creiona profilul uman al acestuia, să fie din nou surprins prin alte detalii, care îi induc stări din cele mai tulburătoare.
Astfel că, în ultimele trei capitole veți rămâne fără voia dvs. într-o stare de imponderabilitate, din care cu greu vă veți regăsi centrul de greutate, levitând între aceste ultime momente tragice ale acțiunii, momente greu de asimilat.
Suferința, pierderea, durerea nu sunt tratate de scriitor decât din prisma lor ca posibil de atins ca virtuți și nu ca pedepse pentru imoralitatea celor doi protagoniști, care păcătuiesc printr-un adulter, de altfel asumat și mărturisit ulterior, dorind să îndrepte lucrurile în fața lui Dumnezeu, instanța divină fiind cea la care se vor raporta amândoi, de altfel.
Trebuie să subliniem și faptul că nici personajele secundare nu sunt lăsate la întâmplare și că sunt tratate cu același interes de către autor, fiind alese cu mare atenție, pentru că ele reprezintă tipologiile tipice aceleeași societați tributare unor norme de viață impuse de alții sau nu, autorul surprinzându-ne cu o altă revelație, pe care o va avea Yolanda, soția lui Bogdan Pavelescu, care din femeia rece, distantă, va cunoaște în final calea propriei sale mântuiri sufletești.
Surprinzătoare sunt trei perechi de noțiuni prezentate, nu neaparat ca fiind antagonice, și contrastând prin profunzimea lor, ceea ce conturează și mai mult dramatismul din finalul romanului.
Acestea sunt lumina solară, diafană, dar si lumina lăuntrică a personajelor ca dar al divinitații, care înnobilează atât de frumos sufletele personajelor principale, în contrast cu întunericul care invadează mintea, creierul personajului principal, Bogdan Pavelescu, întuneric care vine în urma unor accidente vasculare repetate și care șterge toate informațiile din sfera cognitivă, dar le lasă vii pe cele din zona afectiv-emoțională legate de ființa iubită, Anastasia.
Un alt contrast este cel dintre invocarea puterii divine de către același personaj principal masculin pentru salvarea vieții ființei iubite și puterea magiei negre, evocată și ea în roman, cea care îi prezice viitorul dramatic al protagonistului, de care chiar ghicitoarea se sperie și se îngrozește, alegând să fugă de lângă Bogdan, când i-l prevestește.
Tot în contrast sunt prezentate în roman și tipologiilor umane întâlnite și cunoscute de același protagonist, prof. Bogdan Pavelescu, în preumblările de pe strada mare cu clădirile vechi cu balcoane din fier forjat și cu magazine cu vitrine, unde sunt expuse mărfuri și articole de valoare, vitrine în care se pot oglindi, uneori, și chipurile trecătorilor cu un anumit aer bonom. Aceeași stradă, pe care zilnic se perindă oameni cu o ținută oarecum elegantă, îngrijită, cu anumite tipuri caracteriale ce pot contrasta cu alte tipologii umane din interirul pieții centrale din acelasi orașel de provincie, la prima vedere lipsit de evenimente notabile, tipologii care etalează dincolo de marfa de la tarabe, o altă ,,marfă” a caracterului dublat de uzanța unui limbaj pe măsura acestuia, o lume mult mai provocatoare sub toate aspectele.
Toate aceste contraste introduse în secvențele narative, dar și descriptive, reușesc să contureze și mai mult radiografia unei societăți pestrițe, pe care autorul o prezintă cititorului cu un fin simț al realității, nu doar al observatorului, cât mai ales al analizatorului,
Nu în ultimul rând un alt tipar textual, cel dialogat este și el utilizat de către autor cu mare precauție, pentru că fiecare replică este atent gândită, astfel că, în prima parte a romanului, subliniază armonia sufletelor celor doi protagoniști, care își trăiesc povestea de iubire cu maximă intensitate, pentru că au înțeles amândoi că au fost binecuvântați cu această șansă, pe care nu o pot rata, după ce amândoi se ,,consumaseră” în două căsnicii nereușite. Replicele personajelor scot însă în evidență, pe masură ce narațiunea curge spre final, și tot zbuciunul, frământările și angoasele acestora, după ce povestea lor iese la iveală, ei nefiind doar căsătoriți, ci având și copii.
Dramatismul este conturat și de monologul personajelor principale, deoarece veți fi martorii unei drame sufletești aparte: Bogdan are câteva introspecții răvășitoare, copleșitoare, trăirile sunt atât de puternice și intense, încât acesta simte că cei doi sunt una și aceeași ființă în același trup cu un singur suflet.
Absorbit până la ultima celulă de prezența Anastasiei, care îi umple întreaga existență, Bogdan nu se mai poate separa nicicum de ființa iubită, astfel că el respiră doar pentru ea și în tandem cu ea, lucru pe care îl verifică, la un moment dat, prin număratul respirațiilor, afirmând: ,,Într-un minut, am respirat amândoi fix de 84 de ori.” Ce poate fi mai minunat decât acest lucru, decât să respiri în sincron cu ființa iubită?
Având convingerea că este iubit cu adevărat, se întreabă : Ce să fac acum cu acest adevăr?, după ce asteptase atâția ani pentru o astfel de certitudine, acum se simte de-a dreptul copleșit.
Cu atât mai mult nota dramatică din finalul romanului este de-a dreptul tulburătoare, pentru că după ce au reușit să trăiască o așa frumoasă poveste de iubire, vine rândul tributului. Cei doi părăsesc scena vieții, prin moduri și mijloace care contrastează și ele cu lumina, frumosul și cu intensitatea trăirilor celor doi, urmând ca ei să continue povestea lor de iubire într-o altă viață, într-o altă dimensiune a timpului…
Întreg romanul vă va capacita la maximum, așa încât pe cei care urmează să îl citiți vă avertizăm de pe acum că veți rămâne prizonierii acestei povești fără voia dvs, mult timp , trăind în înteriorul ei, iar emoțiile vă vor fi într-un suspans continuu.
Pentru întreaga dramă, care chiar dacă a mai fost tratată și în alte romane ale vremii trecute sau actuale, în acest roman veți fi provocați cu toții să coborâți mult, într-un profund reflexiv printr-o introspecție care vă va zgudui de-a binelea, răspunzând la una din întrebarile: dacă eram eu..sau tu…sau el…sau ea ?
Copleșit de-a binelea, Bogdan Pavelescu ne întreabă, de fapt, este singura întrebare directă către cititori:,,Voi ați trăit vreodată fără inimă?”, ca, mai apoi să afirme: ,,Ea nu era numai o femeie, ea era viața mea înșăși.”
Răspunsul îl veți da, poate, când veți fi singuri și nu vă va vedea și nu vă va auzi nimeni, doar propria conștiință, care este instanța supremă, internă a fiecăruia dintre noi.
Oare ce vom răspunde?….Eu,Tu, Noi,Voi?
Drum bun cărții către inima cititorilor, unde să facă popas pentru totdeauna!
Reverență, Maestre!
Chapeau bas!
P.S.16.05.2026… ziua lansării romanului și a aniversării scriitorului.
Ce zi, ce emoții… de ținut la reverul inimii!