Nu ai niciun produs în coș.
Aberațiile fericirii
Ce frumoasă este viața! Spunea un orb trecând tristețea, de pe un mal pe celălalt mal al visului, cu barca plină cu apă tulbure din Dunăre. Spunea oricui era dispus să-l asculte. E drept, că de la o vreme, tot mai puțini oameni erau cei interesați să-i asculte aberațiile despre fericire. Preferau să se închidă într-o carapace ca aceea de broască țestoasă domestică, și să-și așeze monoclul pe nas și să privească, din carapace, cum trec orbeții, închipuiții strada. Viața cotidiană, în orașele mici, îți oferă tot spectrul de culori hazlii și de tristeți lucide. Mă amuz teribil la trecerea mâinilor printre frunzele cazatoare ale copacilor drept în sus, după o furtună diurnă, până în vârful blocurilor unde se oprește bataile de inimii ale vântului.E bine să trăiești într-un oraș mic, aici vezi cel mai bine orgoliile cum trec pe stradă, le vezi impiedicandu-se în propria imagine și tușind astmatic. E fascinant! În orașele mari, am trecut odată printr-un oraș mare, auzi tusea cum umple văzduhul și nu poți identifica imediat, fără echivoc, tușitorul. Parcă sunt dintr-o altă rasă, unii au orgoliul prins în piept, ca pe o medalie, și vorbesc nazal, sfidător. Dacă deschizi televizorul îi vezi cum împrăștie precipitații, care ajung până la tine pe fotoliu, au gura prost croită, sunt plini de sine. Sunt așa pentru că există și inși care aplaudă frenetic mediocritatea, de te crucesti, nu alta. Probabil că se identifică cu ea. Totuși, în orașele mici merită să trăiești, te amuzi copios. Aici viața e frumoasă! E magnifică! Și aici sunt inși care aplaudă frenetic, aici sunt sclavii perfecți sau să le zicem ca la dicționar… ipocriți. Doamne, ce mulți sunt! Orașele mici sunt sarea și piperul așezărilor omenești. Îi poți vedea cu ochiul liber și identifica imediat, dar imediat… pe cei mai fericiți. Închipuiții sorții sunt cei mai fericiți oameni. Te înconvoi ca o mirare și-i privești cu îngăduință pe cei care dacă au recitat o poezie odată în viață, au devenit actori în sinea lor, și își revendică locul în panteonul artelor, la fel sunt cei care au cântat odată în baie au devenit muzicieni, până să zici de trei ori „Bună dimineața”, mulți sunt și cei care au scrijelit versuri pe șervețele la bodega plugarului, aceștia brusc au devenit poeții, iar cei care au tras trei linii drepte se cred pictori. Numai că noi, ăștia naivii nu-i înțelegem. Numai cel care trebuie să fie, nu este. Nu înțeleg asta. Fii tu până în măduva oaselor, ce te costă? „Un mare defect, spunea Goethe, e: Să te închipui mai mult decât ești și să te prețuiești mai puțin decât valorezi ”. Așa că… ! E frumoasă viața! Mă amuz teribil. Păcat că țin degeaba cură, nu am cum să slăbesc. Cad în ridicol cu fiecare apariție a dimineții în viața lor. Caut roua printre blocurile cu patru etaje, printre cele cu zece etaje nu am găsit-o niciodată. Mă gândesc cu groază la combinațiile semenilor mei pentru a impresiona, când nimeni nu cere asta și pe nimeni nu-I interesează viața ta. Nu mă mai mir când văd semeni vorbind singuri pe stradă. Singuri au fost de când sau născut, dar din momentul în care au înțeles că pot vorbi, au iluzia că nu mai sunt singuri. Cu asta sunt de acord, să vorbim mai mult cu noi, indiferent unde, să ne cunoaștem pe noi mai întâi, apoi pe ceilalți. Să nu fim proprii noștri orbi. Constantin Marafet