Nu ai niciun produs în coș.
CALENDAR CU NEMURITORI
“Luna iunie este o sărbătoare a iubirii și a frumuseții.”
Debasish Mridha
Pentru a rămâne amintiri peste timp în paginile vremii, scriitorii lunii Cireșar și-au depănat gândurile trăite de-a lungul vieții si le-au așternut pe hârtie cu ajutorul condeiului.
George Călinescu, născut pe data de 19 iunie 1899 la București a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe, dar și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. A parcurs primele două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, alte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, apoi și-a încheiat studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, luându-și licența în Litere cu titlul Umanismul lui Carducci în anul1923. A devenit profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi a plecat la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan. Profesorii care i-au marcat studenția au fost Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București. Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani a mărturisit că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). În anul 1936 a devenit doctor în filozofie și litere la Universitatea din Iași cu o teză intitulată Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà), o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români – Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă. A publicat, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală – Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini. Studiul Estetica basmului a completat spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică și interbelică. Opera sa cuprinde studii de estetică și literatură universală, poezie, teatru, proză: Cartea nunții, Enigma Otiliei, Trei nuvele, Bietul Ioanide, Scrinul negru, istorie și critică literară, publicistică, impresii de călătorie. A murit pe data de 12 martie 1965 la Otopeni.
Petru Vintilă a fost un poet, prozator și dramaturg român. S-a născut pe data de 12 iunie 1922 la Orșova – Mehedinți, în familia subofițerului Petru Vintilă și a soției sale, Maria. A urmat studii secundare la Caransebeș, pe care le-a absolvit în 1942 și apoi cursurile Facultății de Filologie ale Universității din București în perioada 1942-1948. A lucrat încă din perioada studenției în presă, mai întâi ca redactor la Luptătorul bănățean între anii 1945-1946 și apoi la Frontul plugarilor în perioada 1946-1948. După absolvirea facultății, Petru Vintilă a fost redactor la Contemporanul (1948-1951), Gazeta literară (1954-1957), Luceafărul (1958-1963) și România liberă (1964-1965), apoi redactor-șef adjunct la Colocvii (1966-1968) și Satul socialist (1968-1970). A debutat ca poet în anul 1939 în revista Fruncea din Timișoara cu o poezie compusă la Crușovăț, pe care a dedicat-o tatălui său. Debutul publicistic a avut loc în 1945 cu placheta Cinci dioptrii. Primele poezii au fost marcate de intimism adolescentin și de sentimentul istoriei. Proza de început a lui Petru Vintilă s-a conformat cerințelor sociale ale regimului comunist: Aria lui Botgros (1948), Metodă nouă (1948), romanul Orașul încercuit (1964), ce prezintă lupta comuniștilor din perioada ilegalității, și volumul Vendeta (1965) ce conține povestiri din perioada foametei de după război. În anii 1960 autorul a depus eforturi pentru a scrie o proză eliberată de dogmatism. A mai scris romane istorice, precum: Salamandra (1949), ce evocă viața grea a minerilor în timpul stăpânirii habsburgice, Nepoții lui Horia (1951) etc. Romanul cronologic Eminescu (1974) reface viața poetului din documente și din mărturiile contemporanilor în peste 800 de pagini. În romanul Un soldat în căutarea patriei (1978), Petru Vintilă a evocat într-un mod inedit și remarcabil viața generalului Moise Groza. Nuvela „Mărirea și decăderea Păunei Varlam” (1961), redenumită ulterior „Hiena”, ce prezintă căderea unei femei sub patima banilor în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, în contextul instaurării regimului comunist în România, a fost ecranizată de regizorul George Cornea în filmul Patima (1975), în care rolurile principale au fost interpretate de Draga Olteanu-Matei, Gheorghe Cozorici și Emanoil Petruț. Personajul principal a fost asemănat deseori cu Mara lui Ioan Slavici. Petru Vintilă a mai publicat, de asemenea, literatură pentru copii – Mai tare ca Sfântul (1969) și Călătorie pe planeta Zeta (1972), reportaje realist-socialiste – Dobrogea în marș (1961), Șoseaua milionarilor (1961), Orașe fără arhive (1964), publicistică –101 picături de cerneală (1973) și un eseu Milița (1972). A scris prefețele unor ghiduri turistice, a efectuat traduceri din literatura universală și a scris scenarii de film. Petru Vintilă a obținut în două rânduri (1962 și 1974) Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A decedat pe data de 7 august 2002 la București.
Fănica Ursică