Chișinău – o capitală cât o mică Românie

 Suntem, iată, și la Chișinău, în zilele unei frumoase toamne! Cum era de așteptat, temperatura mediului ambiant era mai scăzută, cu câteva grade, decât la noi, dar nu atât cât să ne creeze disconfort. Cele câteva zile petrecute în capitala Republicii Moldova au fost atât de intense, încât amintirile ne îmbie și acum cu acea energie de bine, de frumos, de sentimentul de acasă. Tot timpul am avut impresia că suntem într-o Românie a anilor ’90. Moldoveni, români, ruși, o limbă românească așa-zis moldovenească destul de „contaminată” de cuvintele rusești, cu arhaisme și cu religionalisme creatoare de situații auditive haioase ne-au însoțit aventura noastră turistică și ne-au oferit atât de multe pentru un timp atât de scurt. Drumul parcurs până la destinație a fost unul al nevoii de contemplare și de explorare, însă „turbina mașinii a tot intrat în…panică”, vorba basarabeanului. În periplul de pe străzile orașului am găsit diverse imagini contrastante: sărăcie, dar și opulență, mașini scumpe, chiar și de lux, în număr mai mare decât în țara noastră, în trafic ori parcate în fața unor case modeste, atinse vizibil de penurie. Basarabenii, cu reputația lor de oameni veseli, religioși, comunicativi și dornici de noi prietenii ne-au introdus într-o lume pe care o credeam pierdută: o mică și interesantă Românie. Obiectivele turistice concentrate pe întinse suprafețe, parcurile la tot pasul, bisericile cu arhitectură și cu picturi ce dădeau mâna cu perfecțiunea, ghizii involuntari găsiți oriunde, șoferii de taxi, cu dorințe și cu neputințe exprimate hibrid ori alternativ în româno-rusă, vânzătorii amabili din magazine, angajații conștiincioși ai hotelului în care ne-am cazat, preoții și slujitorii bisericilor vizitate, atât de politicoși, comercianții stradali din piața mare a orașului ne-au introdus, fără sfială, în realitatea lor, făcându-ne, cu încredere, părtași la experiențele lor de viață. Fenomenul depopulării l-am remarcat și aici, însă alta era percepția unor oameni frumoși pentru care singurătatea și sărăcia nu reprezintau un handicap, o rușine, ci doar o acceptare! Aici sărăcia stătea la masă cu toții, într-o oarecare măsură, numai la cerșetori nu puteam să o descoperim, atât de senini erau în fața sorții și atât de relaxați! În capitala Basarabiei am întâlnit cei mai puțini cerșetori și primii din viața noastră care nu cereau pomană, ci doar, parcă, meditau la neputință, retrași în gânduri, blânzi, răbdători, mirați că cineva încă le mai oferă ajutor. Istorie, cultură, artă, toate condensate în fiecare colțișor de capitală „moldovenească”, cu binecunoscutul respect pentru trecutul glorios din vremea marelui Ștefan cel Mare, ce apare în majoritatea picturilor de pe pereții bisericilor, ne-au dat încredere că esența românească încă mai vibrează aici. Așa că, la întoarcere, în bagajele noastre erau frânturi de frumos din fiecare parte reprezentativă a Chișinăului. La graniță ne-am dat seama că aveam atât de multe bagaje sentimentale și nici măcar un obiect care să îi îngrijoreze pe vameși, „ un alcool”, „o țigară”. Off, dar ce nevoie mai aveam de asemenea vicii! Îl aveam pe cel mai de preț substitut al lor: dependența și nevoia de reîntregire a părților lipsă din ființa noastră națională. Și oricât de reticenți am fi fost la a ne manifesta patriotismul, inevitabil ne îmbia însuși pământul acesta înțesat de urmele pașilor și ale sacrificiilor înaintașilor noștri. Nu putem șterge cu buretele o istorie de milenii, urmele dau de știre oricui este dispus să afle că dincolo de Prut încă mai bat inimile fraților noștri și încă se mai trăiește românește. Cât despre originea românească de „o sută de procente” a moldovenilor, despre limba română ori cea moldovenească …asta este o altă poveste! 

Rozica Istudor