Nu ai niciun produs în coș.
Odată cu sosirea verii, nu puteam să rezistăm chemării Mării Negre atât de pe malul românesc, dar și de pe celelalte țărmuri ale ei, așa că, iată-ne ajunși și la Nisipurile de Aur, în călduroasele zile ale lunii lui august 2023, printre atâția turiști cu aceeași origine ca și a noastră, mânați de dorința de relaxare și de explorare.
Să dăm noutăților posibilitatea să se manifeste nu a fost greu. Am răspuns afirmativ curiozității de a călători și în afara stațiunii unde eram cazați, ceea ce a fost un câștig turistic garantat, ce ne-a îmbogățit cu atâtea amintiri minunate. „Vinovată de incitarea la vizită” a fost de data aceasta Aladzha, locul preferat al multora, care a devenit și favoritul nostru pentru mult timp de acum înainte.
Aladzha, Aladza sau Alajda este cea mai cunoscută mănăstire amenajată în piatră de pe malul bulgăresc al Mării Negre, întemeiată în perioada secolelor XII-XIV, asemuită adesea cu un gardian al culturii, al limbii și al ortodoxismului vecinilor noștri de la sud de Dunăre, deși denumirea creștină s-a pierdut, rămânând doar numele de origine persano-turcă dat de cuceritorii otomani. Ca și denumirea României, ce a fost dată în cinstea cotropitorilor romani, ce au rămas ca și strămoși ai noștri, dacii fiind aproape șterși din „cartea importanței moștenirilor genetice” (dar asta este o altă poveste), bulgarii au rămas cu numele arab, care să reprezinte o istorie creștin-ortodoxă de atâta amar de vreme pentru acest lăcaș de cult. După cucerirea Bulgariei de către otomani, la sfârșitul secolului al XVI-lea, viața monahală a Mănăstirii Aladzha a luat sfârșit, dar oamenii locului nu au abandonat total zona. Dacă traducem numele actual al mănăstirii, dăm peste semnificația de „multicolor”, „colorat” sau „pestriț”, ce se referă la picturile de pe pereții edificiului. Dacă dăm crezare unor cercetători, aflăm că acest lăcaș de cult avea numele inițial de „St. Spas”, adică Mântuitorul Hristos. Dar, cum nu avem nicio mărturie scrisă din vremea constituirii ori locuirii ei, atunci legendele ce ne transmit unele povești despre așezământul construit într-una dintre numeroasele peșteri naturale create în piatra moale, ce provine de pe fundul Mării Sarmatia, rămân repere de orientări informaționale alături de dovezile arheologice. Abia în 1832, prin cartea unui romancier, facem cunoștință, în scris, cu
această mănăstire.
Odată parcurși cei 3,7 km distanță de stațiunea Nisipurile de Aur spre orașul Varna, ni s-a înfățișat intrarea în spațiul complexului monahal, acum cu o destinație exclusiv turistică, din Parcul natural „Nisipurile de Aur”, cu statutul de zonă protejată cu specii de arbori rari. Nu am făcut 5 minute cum, generos, ne îmbiau indicatoarele, ci puțin mai mult, aglomerația din trafic punându-ne mici opreliști. Dar, oricum, 15 minute ne-au fost îndeajuns. Parcarea spațioasă ne-a permis să lăsăm mașina cât mai aproape de treptele de urcare spre obiectivul nostru, care ne-a pus la încercare forțele fizice, din cauza pantelor abrupte ale scărilor. Am făcut popasuri destule pentru că era foarte cald, pentru că am admirat priveliștile și pentru că am interacționat cu vânzătorii de suveniruri, care erau, oarecum, și „purtătorii de cuvânt” ai locului, „dotați” cu legende misterioase, amestecate cu superstiții și constatări destul de interesante. Și, ghici ce? Majoritatea informațiilor erau gratis și într-o limbă română acceptabilă.
Ceea ce ne-a surprins oarecum a fost o superstiție legată de detașarea de bucăți de stâncă din zidurile mănăstirii, care, luate fără voia divină, devin un blestem sau o atragere de pedeapsă. Poate că era vorba aici și despre legenda dealurilor împădurite ce înconjurau mănăstirea, denumite Hachuka, adică Muntele Crucii, un munte sfânt cu un păzitor mitic de comori – Imri Pop sau Rim -Papa. Da, bulgarii sunt și ei o parte a culturii europene, dar acum, ceea ce au mai rămas sunt istoriile unor vremuri de mult apuse, niște izvoare de mituri, un lăcaș fără viață monahală și cu un statut de muzeu natural ce ne incită cu misterele sale, chiar și după nouă secole de existență.
Biserica amenajată în rocă pe două niveluri, într-o faleză de calcar înaltă de 40 de metri, într-o împrejmuire de copaci seculari și de vegetație accentuat verde (spre deosebire de aspectul ușor îngălbenit și ars de soare al celorlalte zone de pe litoralul bulgar) se remarca față de restul peisajului datorită arhitecturii unice, dimensiunilor, dar și speciilor de copaci, de arbuști, de viță de vie sălbatică, de plante medicinale ori de flori ce dădeau o notă de vigoare și de energie pozitivă antrenantă întregului areal. La primul nivel erau situate biserica mănăstirii, chiliile călugărilor, sala de mese și bucătăria, o mică biserică recviem, cripta și alte încăperi gospodărești. La al doilea nivel era capela mănăstirii. Bineînțeles că acum am intuit aceste amplasamente pe baza panourilor, a machetei, dar și a informațiilor bogate oferite de muzeul cu expoziție permanentă, bine dotat al complexului monahal, aflat în partea stângă, imediat după poarta de intrare. La 600-700 de metri în dreapta acestuia, erau situate mai multe catacombe, ce ne-au trezit curiozitatea, însă nu erau puse la dispoziția publicului, întrucât se reamenajau. Asemănarea cu celelalte 119 mănăstiri construite în peșterile de pe malurile Mării Negre era vizibilă. Galeriile săpate natural și apoi adaptate conform necesităților vieții de obște ne-au dus cu gândul la cele românești de la Nămăiești, Corbi, Cetățuia sau Peștera Sfântului Apostol Andrei din Dobrogea, cu deosebirea că Aladzha este de 10 ori mai mare decât ale noastre. Accesul la cei 40 de metri înălțime se face pe o scară metalică exterioară construită în zig-zag, ce oferă o panoramă extraordinară. Am scrutat orizontul. Am văzut marea în toată splendoarea ei și cu turcoazul acela fascinant unduindu-se leneș. Vapoarele și celelalte tipuri de ambarcațiuni ce populau apele Mării Negre privite de sus, de pe coama malului abrupt de piatră, ne făceau să fim martorii unei înșiruiri de adieri de vânt cu miros de sare, alge și ai unei libertăți de „a face cunoștință cu frumosul țărmului bulgar”. În fața impozantului edificiu a fost construită o scenă și au fost amplasate tribune pentru spectacole și vizionări de documentare despre istoria acestor minunate locuri. Pentru 5 leva, cât a costat biletul de acces, ne-am relaxat în aerul ușor răcorit și cu adieri de miros de iarbă proaspătă, ne-am odihnit la umbra bătrânilor copaci, pe băncile de pe aleile în trepte și ne-am potolit setea la izvorul de la intrarea în parcare cu o apă ce parcă avea gheață în ea, dar și un gust de „puritate”, contrastând cu cele 42 de grade din termometre și cu praful de nisip permanent în mișcare.
Alazdha este din 1906 muzeu și sit turistic, însă în vremuri de pace ori de restriște a fost loc de închinăciune ori refugiu pentru creștini. Acum a rămas un reper de închinare în fața măiestriei și a splendorilor naturii, dar și al transformărilor la care sunt supuse toate aceste monumente de trecerea timpului. Roca se macină, cade bucată cu bucată. Vizitatorii iau ca amintire fragmente albe, crem ori gălbui cu forme interesante, ce au încastrate scoici cu o vechime de milenii. În calea lor stau doar camerele de supraveghere și „o atentă patrulare” a celor care întrețin spațiul, pentru evitarea deteriorărilor create de mâna omului.
Însă, dincolo de toate, rămâne frumusețea unei mănăstiri în care mai răzbat încă „trăirile unor suflete”, care au viețuit în rugăciune și i-au slujit lui Dumnezeu și acestui neam creștinesc.