Începutul lunii mai a fost pentru noi ocazia perfectă de a parcurge cei 45 de kilometri de la Râmnicu Sărat la Comuna Cârligele din județul Vrancea pentru a ne îndeplini o dorință de mult apărută în suflet de a vizita Mănăstirea Dălhăuți și împrejurimile acesteia, cu întreaga rezervație naturală de pe Dealul Deleanu.
O zi însorită de sărbătoare, cu aglomerație creată de pelerinii veniți la acest lăcaș de cult ortodox cu o istorie veche, cu multe informații necunoscute, dar și cu un har și o binecuvântare născute din istovitoarele „investiții de rugăciune” ale slujitorilor lui Dumnezeu de-a lungul celor 300 de ani de existență au conturat cadrul perfect pentru o interesantă experiență spirituală. A fost o onoare să fim părtașii frumuseții și măreției arhitecturale, dar și a amplasamentului inedit al obiectivului nostru turistic din mijlocul pădurii de fag și de stejar din apropierea satului Dălhăuți. De fapt, aici am găsit un lăcaș de cult unic prin faptul că în incinta lui „coexistă” trei biserici-monumente istorice și de arhitectură diferite, fiecare cu perioada de construcție și cu ctitorii săi cunoscuți ori anonimi: Biserica Izvorul Tămăduirii, Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, aflată în ruină, ca urmare a cutremurelor devastatoare din 1940, 1977, 1986 și 1990.
Despre întemeierea acestui așezământ nu sunt date certe, legendele fiind singurele repere informaționale. Ele ne spun că doi ciobani originari din Dobrogea, Anufie și Irapalie Dălhăuș, sunt ctitorii bisericii cu hramul Izvorul Tămăduirii, care în secolul al XV-lea i-au pus piatra de temelie, dându-i și numele păstrat până în zilele noastre, cu o mică „rectificare” de pronunție ce au transformat-o în Dălhăuți. La începutul secolului al XVII-lea aici s-a ridicat o a doua biserică, tot din lemn, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, despre care există, din fericire, și prima mărturie scrisă constând în pisania de la 1810. Cea de-a treia biserică, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, nefuncțională acum din cauza stării avansate de ruină, a fost ridicată între anii 1840-1850 de către Smaranda Periețeanu și Constantin Angelescu. Cea mai incintantă și mai importantă legendă despre acest așezământ monahal și poate motivul pentru care a devenit celebru de-a lungul timpului este cea a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, despre care se afirmă că ar fi una dintre cele șapte icoane pictate de însuși Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, dar despre care specialiștii afirmă că este doar o copie după aceasta. Anufie Dălhăuș ar fi adus-o de la Constantinopol, însă pe drum, fiind jefuit de turci, icoana a suferit „trauma” tăierii cu iataganele și a aruncării în podul unui grajd, faptă neîngăduită de Maica Domnului, care a făcut ca în toiul nopții un vuiet puternic să îi sperie pe cai atât de mult, încât să se omoare între ei, dar și pe îngrijitorii lor. Starețul Anufie, în încercarea de a le explica turcilor situația, este condamnat la moarte, iar icoana aruncată în mare. Salvat de un ienicer cu origini românești, starețul se întoarce în țară și își deplânge situația, rămânând pe malul Mării Negre în meditație și în rugăciune, care nu rămâne fără ecou în ceruri, Maica Domnului salvând icoana și, implicit, sufletul încercat al acestui slujitor al Domnului. Icoana sfântă, plutind pe ape, revine unde este cerută și iubită, pe pământurile noastre înțesate de sacrificii, de iubire de neam și de credință nestrămutată în Dumnezeu.
Mănăstire de călugări de la întemeiere și până la desființarea sa în 1959, a devenit odată cu reactivarea sa din 1990 o mănăstire de călugărițe cu o organizare monahală de 20 de viețuitoare, apreciată în întreaga Arhiepiscopie a Buzăului și a Vrancei, pentru importantele rezultate reflectate în însăși schimbarea aspectului clădirilor, a construcției clopotniței impozante de la intrare, dar și a dotărilor sale de pe întreaga suprafață de teren din jurul ei. Am redescoperit aici, nu departe de casa noastră, locuri minunate, specifice credinței și frumosului din ființa națională, pe care le credeam pierdute în România lui 2024. Trecând de ultimele construcții din spatele așezământului, de pe coama dealului, am pornit spre partea ansamblului monahal ce păstrează vestigiile spre a le explora cât mai mult. Am întâlnit pe cărare o turmă de capre la păscut, care „au atentat” la buchetul meu de flori de salcâm, am admirat iazurile populate cu pești, bine îngrijite, serele cu legume și leandri, florile și iarba proaspăt cosită, copacii bătrâni, de dimensiuni impresionabile, în care păsările ciripeau nestingherit, în liniștea pădurii și sub ritmul impus de toaca ce chema la rugăciune. Sub adierile puțin răcoroase dinspre pădure și dinspre apele „vânturate” de pompele de aer montate pe maluri, cu cele două bărci unduind „bruscate” de schimbarea de direcție impusă de presiunea minusculelor valuri, cu pisicuța neagră cu ochi albaștri și codiță de vulpe ce își atingea sfios corpul suplu de picioarele fiecărui vizitator te îmbiau la bucurie, reculegere și contemplare, în recunoștință și cu mulțumire. Ne-am integrat perfect energiei locului. Am devenit una cu vibrația dumnezeirii din fiecare fir de iarbă, din fiecare cărămidă prăbușită a vechii mănăstiri, din fiecare pietricică ce odihnea pe cărăruile din poieniță, din fiecare glas de pasăre ori zumzăit de gâză, după ce am trăit din plin toată încărcătura rugilor, a harului celebrei icoane făcătoare de minuni și a fragmentelor de moaște din stânga altarului singurei biserici funcționale de aici. Ce loc minunat! Cât har și câtă binecuvântare emana fiecare colțișor!
În spatele celor două lăcașuri de cult din lemn de pe platoul dealului, a chiliilor moderne construite paralel cu clopotnița și cu poarta de intrare și a copacilor ce străjuiau laturile acestora porneau cărărui ce duceau direct în pădure ori spre cele două iazuri și spre micuțul cimitir ori spre ruinele mănăstirii de la 1810, din poienița plină de flori, de iarbă, de tufe de soc și de salcâmi înfloriți peste care roiau albinele. Atât de multe imagini ne invadau retina, încât am poposit pe băncuțele de sub copacii seculari, încercând să nu grăbim procesul de integrare de amintiri, în speranța că, imprimând un ritm mai lent asimilării lor, vom trăi mai intens și pentru mai mult timp savoarea eternității clipelor raiului pământesc. Cu atât de multă liniște am luat contact și atât de norocoși ne-am simțit călcând pragul domeniului mănăstirii, încât timpul a părut că s-a oprit din curgere. Sentimentul de familiaritate, de confort sufletesc și de integrare au fost stările ce au definit momentele trăite aici.
Etajarea pe paliere a întregului ansamblu monahal ne-a creat o stare de ascensiune, de percepție a unei mini-Golgote atipice, fără suferință, ci doar cu un răgaz pentru a reduce cadența trăirii accelerate a zilelor noastre, imprimând liniștea, conștientizarea și responsabilizarea clipelor vieții cu Dumnezeu și în Dumnezeu, adică în și cu iubire. Icoanele, moaștele, rugăciunile și lăcașurile de cult intermediază miracolele, dar cea mai mare minune este omul pentru care iubirea și credința sunt răspunsul la toate întrebările existențiale. Și poate că asta am descoperit și aici, la Mănăstirea Dălhăuți.
Dălhăuți – o mănăstire, trei biserici și-un har nemărginit de Rozica Istudor
- Editura RAFET
- 0 Comments
- Fără categorie