Cart

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

  • Home

Tandreţe şi răfuieli cu a fost şi va fi

Tandreţe şi răfuieli cu a fost şi va fi

 

Tandreţe şi răfuieli cu a fost şi va fi (Constantin Marafet – „La sud-est de prezent”, Ed. Neuma, 2022)Circumstanţele sunt pregătite pentru orice fel de scenarii, astfel încât festivalul şi turnirul de epocă (indiferent care ar fi aceasta) pot începe. Sunt mai aproape ca oricând, visător de vis şi vânător de vânat. Aceasta ar fi atmosfera locului definit drept „La sud-est de prezent”, pe care Constantin Marafet îl încearcă asemeni unei cascadorii de trup şi suflet. O anatomie aparte desface universul ca şi cum l-ar silabisi într-o lecţie de culoare şi sunet. Sunt aşezate la locul lor entităţi din vâltoarea zilnică, reformând aşa-zisa aranjare a totului şi creîndu-se premisele înţelegerii corecte a mersului lumii… „apa unui singur râu măsoara timpul”: „celelalte râuri curg aşa, degeaba,/ doar să formeze conturul inimii.// eu îmi ţin inima într-un refugiu,/ un refugiu înalt şi cu pietre rotunde,/ să nu ajungă fluxul la ea./ malurile surpate ţin înadins zgomotul –/ zgomot mic cu zgomot mare,/ ca o bătaie de inimă bolnavă.// haosul trece întotdeauna neobservat strada;/ se împarte în patru,/ ca prăpastia dintre veşnicie şi muntele mut.// cine-mi aşază cerurile/ ca într-o bibliotecă în inimă?// cine-mi ucide valurile?// tristeţile nu mai au umbrelă –/ un gând năprasnic a smuls-o din rădăcină/ şi rătăcită culege de pe pleoape norii/ şi alte tristeţi învolburate îngenunchează în alb./ martori sunt călăii ce-mi ţin jumătate de libertate/ în tăişul amintirilor,/ cei care îmi duc la buze cana cu apă/ şi cealaltă jumătate/ ucisă de refuzul întoarcerii timpului în râuri.”Din arsenalul par(ad)oxistic cu care este înzestrată această expunere geografică a spiritului şi tălmăcire a minţii, de departe se remarcă „o pauză a fostei mele eternităţi”: „există o pauză, o simplă pauză/ pe calea de la ochiul tău căprui la inima mea./ aduce furtuni în rochii de mireasă/ şi ridică ninsorile în cer.// pauza e precum Calea Lactee – cosmică./ ba netedă ca o câmpie vara,/ ba ca un munte care-şi visează frica.// la refuzul întoarcerii, am răsădit spaime –/ lăcustele dorm lângă cele şase regrete,/ ca în centrul unui ocean uriaş.// mototolite mai sunt spaimele astea/ în sufletul pleşuv al pietrei.// alandala,/ fântâni furioase şi o pauză în eternitate/ până te voi găsi/ în patima şi vinul/ în care ţi-am uitat numele.” Ca o particularitate a genului de poezie pe care o parcurgem, de regulă, evenimentele se întâmplă de la sine, nefiind nicicum provocate. Priorităţi aproape obligatorii definesc starea lirică în care se trăieşte amplu, uneori cu un suflu imaterial… „te aştept într-un cer pierdut,/ când încă ploile nu au început.// număr rotocoale de fum,/ depărtarea devine scrum.// copila nenăscută nu are casa în sat/ şi nici scutece de înfăşat.// plouă ca într-o uimire viitoare/ şi picuri de apă în palma ta mor.// ah, câtă aşteptare în această vâltoare!” (ah, câtă aşteptare în această vâltoare!). Şi extrem de protector atunci când e vorba de jumătatea existenţială: „eu te veghez cu fotografia în palmă”: „iarna, buzele tale se îmbracă în roşu,/ ca piramidele din libertatea paharului de apă dulce,/ iar eu îţi şterg rujul de frica flăcărilor din inimă./ dezbrac şi munţii de păsări,/ cu un singur chiot,/ atunci când, cu o singură silabă,/ îmi faci visul să plângă.// am grijă de tine ca de povestea deochiului,/ cea scrisă în cartea orbului/ şi ţinută în buzunarul cusut cu aţă de apă,/ ca să învingem naşterea.// înfăşurăm împreună frigul în batistă/ şi-l atârnăm de grinda odăii, în bătaia puştii.// cu oasele deşirate,/ o mireasă în poarta pustiului surâde/ sub vâscul cosmic şi miticca o sâmbătă cărată în pădure pe furiş.// dacă nu aş avea grijă de tine,/ lumea nu s-ar mai întoarce niciodată în iesele.”Iar florilegiul acestei tematici sensibile urcă trepte prin ţinuturi luxuriante ale simţurilor: „în ochii tăi sunt mut,/ am pălăria sucită,/ o mână-mi iese din fum.// visul acela nebun/ îmi face nod la cravată.// în ochii tăi am cearcăne colorate,/ lungi,/ de la Polul Sud la palma deschisă.// nu dorm în ochii tăi –/ acolo şi dincoace îmi ridic naşterea,/ mă învelesc cu pleeoapa ta dimineaţa./ un aer ciudat îmi risipeşte ceaţa,/ rămân în ochii tăi ca într-ouitare,/ până în marea unire a întrebărilor.// dacă ai şti cât te-am aşteptat,/ nu ai mai sădi prin alte grădini omătul.” (în ochii tăi). Într-un exult articulat asupra climatului liric, poetul se dovedeşte extrem de pasional, în cele din urmă el definindu-se: „sunt calm ca o beznă,/ trec pe sub gardul din ghimpi întunericul,/ măresc golul cu o minge de foc,/ să nu orbesc de tot.// de fapt,/ mi-e frică să nu te pierd./ mă auzi? mă auzi?/ secundele au rămas gravide/ cu nişte copii aezi.// amiezile în oase pătrund,/ să fure şi ultimele secunde.” (înserarea oarbă). Atare fenomenologie se întâlnește în mod curent, ca într-o sferă de continuitate, în poezia lui Constantin Marafet. El perseverează în a convinge materia şi catalizează realul, provocându-l către un aspect mitic. De aici formele ţintite pentru a străpunge uzanţele ce îngreunează ca nişte pietre de moară existenţelor profane. „La sud-est de prezent”, un ţinut nobil, potrivit experienţelor inedite.   

       Daniel Marian 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Descoperă mai multe la Editura Rafet

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura