De vorbă cu Cristian Indus din neamul Constantineștilor râmniceni de Constantin Marafet

Pâlcul de ghiocei cu vise înalte, cel
din fața casei mele, parcă adormise. Se
roteau într-un zbor de gală șapte
porumbei cu inele de aur la picioare.
Ciopleam într-un oftat ideea de a
sculpta o lacrimă pe care s-o trimit,
legată cu șnur de lână alb-roșu ca un
mărțișor, de inelul de la piciorul
porumbelului alb și cu ochii roz, cel
care-mi dădea târcoale vrând să-mi
spună ceva.
Gândurile mele se plimbau prin
palmă cu trăsura lui Carabelea. Ce
vremuri!
Calendarul îmi arăta că se apropia
17 Februarie, ziua de naștere a lui Titel
Constantinescu (Titel Constantinescu
– n. 17 februarie 1927, Râmnicu Sărat
— d. 13 mai 1999, București – a fost un
scriitor, regizor de teatru radiofonic și
scenarist român.)
Scrisesem la calculator un text de
care nu eram mulțumit. Eram pe
punctul de a renunța. Voiam să plec
din fața calculatorului, să-mi închid
toate dispozitivele și să merg la
răscrucea râului Râmnicu Sărat, unde
era un loc numai bun de jucat șotron,
fiindcă joc adesea șotron cu râul
Râmnicu Sărat și cu soarele amiezii.
Dar am auzit clinchetul specific
primirii unui mesaj.
Un anume domn Cristian Indus – ce
nume interesant!, cu siguranță e numele de
artist – îmi adresa o rugăminte, dar a
strecurat, intenționat sau nu, intuind
probabil că sunt sensibil la orice legătură cu
personalitățile râmnicene, și următorul text:
„Cunosc un pic Râmnicul pentru că-mi
petreceam vacanțele de vară acolo, la
bunica mea. Titel C. este fratele mamei
mele”.
Uimirea mea a fost fără margini, încât
uitasem să mai trimit lacrima sculptată
frumos în fericire. Am întrebat involuntar:
„Aveți poze cu Titel? Noi din păcate
deținem foarte puține.” Și mi-a trimis
aproape instantaneu câteva mărturii
fotografice, iar discuţia noastră a continuat.
—Cu ce v-ați ocupat, vă ocupați? Unde
locuiți?
Din dorința de a afla cât mai multe
informații, vorbele mele s-au transformat
într-un interogatoriu.
—M-am ocupat de caricaturi și grafică
Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu
De vorbă cu Cristian Indus din
neamul Constantineștilor
CONSTANTIN MARAFET
Inedit -Titel Constantinescu,
undeva pe Valea Prahovei
Cristian Indus
publicitară. Între timp însă am devenit
pensionar. Sunt plecat din ţară din 1981.
Sunt în Mannheim, nu departe de
Heidelberg.
—Aș vrea mai multe informații. Aș vrea
să public tot despre Titel Constantinescu și
despre familia dumnealui. Şi despre
dumneavoastră vreau totul. Sunteți
caricaturist. Altceva ce îmi mai puteţi spune?
—Mă simt măgulit! Am sa vă trimit câteva
informații necesare și mai caut prin pozele
de arhivă. Nu m-am gândit la ideea asta, dar
mă bucur pentru ocazia pe care mi-o oferiţi,
mai ales că legat de Râmnic şi de familia
mamei mele am descoperit şi aici câteva
lucruri interesante. Îmi trebuie însă un pic
de timp… Sunt bucuros că am luat legătura
așa de neașteptat, aşa spontan. Am să vă
împărtășesc cu mare plăcere informațiile
despre rudele mele din partea mamei, cu
toate că amănuntele nu sunt așa de
spectaculoase şi nu știu cât de interesante ar
putea fi pentru publicația pe care o editați.
Din punctul ăsta de vedere am rugămintea
să vă concentraţi în special pe râmnicenii
get-beget, bunicii mei, mama mea, ceilalți
Constantineşti. Familia a fost mare, dar
copiii s-au cam împrăştiat pe alte meleaguri.
Cum prea bine știți, dintre copii, doar Fănel
Constantinescu și copiii lui au rămas
credincioși urbei și plaiurilor râmnicene. Cei
tineri își iau și ei zborul încet-încet.
—Evident că aveți dreptate, dar până unaalta,
mă bucur că v-am întâlnit. Nu pot
pierde această ocazie. Vreau să vă cunosc, să
vă cunosc activitatea în legătură cu desenul,
pictura, caricatura, în primul rând
activitatea dumneavoastră, apoi vorbim și
de ceilalți.
—Legătura mea cu aceste locuri a fost ceva
mai intensă până prin anul 1964. În
vacanţele de vară veneam cu regularitate la
bunica mea (Ioana Constantinescu) şi-aşa
am hoinărit destul de des spre gârlă, spre
cimitir, spre Grădina publică, pe Strada
Mare… Cu mătușa mea (Leontina
Constantinescu), care era învăţătoare, am
fost de multe ori cu elevii ei la cules de cireșe
sau de struguri. Iar cu unchiu’ Fănel miaduc
aminte că mergeam la mitinguri
aviatice, undeva dincolo de Fabrica de țigări,
cred…
—Da. Așa e, dincolo de fosta Fabrică de
Ţigarete a fost aerodromul, dar și despre
Fabrica de Ţigarete putem spune, din
păcate, că a fost. Ce amintiri mai aveți?
—Cum eram copil de oraș, gustam însă în
mod deosebit grădina cu tufe de merişor şi
stânjenei, bolta cu viţă-de-vie, zarzărul
imens din mijlocul curții, livada cu meri şi
dealul cu cu zmeuriş din spatele casei. Iar
vizita la Râmnic era însoțită mereu de
bucuria de a merge cu trenul (la început
însoțit, dar pe urmă și singur) și de a mă sui
la gară într-o trăsură cu cai care să mă ducă
până la poarta casei. Amintiri frumoase, în
mare parte datorate și vârstei fragede de
atunci.
—Când ați plecat din România și de ce?
—Cu verii mei am fost într-un contact
permanent, dar drumurile au început totuși
să ni se despartă, iar vremurile care
deveneau din ce în ce mai problematice neau
determinat să facem pasul pe care l-am
făcut, să încercăm un nou început în lumea
liberă. Eram căsătorit din 1978, în 1980 s-a
născut primul nostru băiat şi am avut
norocul, după mai multe încercări fără
succes, să obţin împreună cu soția mea un
pașaport pentru o vizită în Germania şi-aşa
ne-am plantat existența de pe malurile
Dâmboviţei pe malul Rinului.
—Ați mai revenit în România, la Râmnic?
—Prima revenire în România a avut loc în
2008, ocazie cu care am trecut și pe la cei
câţiva Constantineşti care mai locuiau pe Bd.
Cuza 44. Împreună cu vărul meu Relu și cu
restul familiei am făcut o plimbare minunată
de mai multe ore în sus pe valea Ramnicului.
—Ce imagine vă străbate mintea și nu vă
dă pace?
—Un aspect emoționant, dar asta numai
în urma celor povestite de ai mei sau în
urma căutărilor mele acribice, în dorința de
a pune la punct un arbore genealogic al
familiei, este imaginea bunicului, despre
Gl râice nr. 163-164/2024
8 Gl râice
Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu • Interviu
care toți vorbeau cu admirație. Iar în ceea ce
mă privește pe mine, nici nu apucam să trag
o linie pe o foaie de hârtie, că imediat eram
mângâiat cu dragoste și se comenta că sigur
îl moştenesc pe bunic. Că după ani de zile
într-adevăr aveam să mă dedic artelor
plastice e adevărat, dar oricum, departe de
lumea sfinților și îngerilor lui Costică N.
Constantinescu …
— În Germania ați cunoscut pictori? Mă
interesează în special pictori râmniceni.
—În Germania fiind, am descoperit niște
picturi ale unui artist român care m-au
fascinat. Pictorul se stabilise în Germania, în
Lüdigshausen (în apropiere de Dortmund),
în anul 1989. După ce i-am citit biografia, am
fost tentat să-l caut și să-l contactez. Era
râmnicean (!) și fusese ucenicul unui pictor
de biserici (!!). Am avut o bănuială că putea
fi vorba de bunicul meu, dar am tot amânat
să încep munca de detectiv. Surpriza cea
mare a venit câţiva ani mai târziu, când eu
am fost contactat pe Facebook de băiatul
pictorului în discuție. Nu o făcuse din
motive „râmnicene“ (nu avea niciun punct
de reper), ci pur și simplu pentru că văzuse
unde am lucrat în București – un institut de
proiectări, unde avea un bun prieten cu care
fusese în perioada bucureşteană într-un club
de arte marțiale. Mi-a dat adresa lui
(respectivul fusese chiar în același colectiv
cu mine!), sigur fiind că-mi face o bucurie. Și
chiar așa a fost. Partea a doua a surprizei
însă i-am servit-o eu, povestindu-i de
bunicul meu, pictorul de biserici, unde tatăl
lui a deprins tehnica picturii. Informația asta
a explodat ca o bombă, bucuria lui, dar şi a
mea, bineînţeles, a fost fără margini! În toate
expozițiile și manifestările care au urmat,
notițele biografice au fost completate cu
„amănuntul“ dat de mine, iar noi am rămas
prieteni doritori să ne vedem cândva …
— Cum se numeşte pictorul?
— Pictorul se numește George Ştefănescu-
Râmnic, iar băiatul lui Radu Ştefănescu,
arhitect de profesie. Radu a creat în
Bucureşti o fundaţie şi este foarte activ în
ceea ce priveşte promovarea creaţiei şi
memoriei tatălui.
—Am citit despre dumnealui.
—Interesant este că pictorul a fost directorul
Muzeului Tattarescu din București (unde
avea și atelierul de creație) în perioada când
chiar am venit odată cu şcoala să facem o
vizită. Ca mai toate lucrurile organizate, a
fost un pic plictisitor pentru nişte „mucoşi“
ca noi. Şi bineînţeles că tov. director nu ni sa
arătat sau nu-mi aduc eu aminte. De unde
să știu eu cum și unde aveam să ne întâlnim
peste ani, chiar dacă nu personal? …
— Despre frați, despre mamă, despre tată,
ce puteți să-mi mai spuneți?
— În ceea ce o privește pe mama mea,
legătura cu oraşul natal s-a întrerupt
devreme. Şi ea, şi sora ei Lucica și Titel s-au
stabilit în București şi fiecare şi-a întemeiat
o familie. Frații mai mari ai mamei s-au
stabilit în Petroșani (Mitică) şi Baia-Mare
(Profir). Tatăl meu e de origine estoniană. Ca
specialist optician a găsit de lucru la nou
înfiinţatul I.O.R., iar mai târziu s-a transferat
la I.F.A. A încetat din viață în 1966. Mama,
în 1976.
— Nu v-am întrebat în ce am sunteți
născut…
— Eu m-am născut în 1952. Am lucrat la
un institut de proiectări al industriei chimice
şi în paralel am fost un fidel colaborator al
revistei REBUS (enigmistică, grafică,
caricatură).
—După plecarea din țară ați mai publicat?
—După plecarea din țară am început să
public caricatură politică în presa de aici şi
am participat la o mulțime de festivaluri şi
expoziții prin străinătate (în special în
Franța).
— Aveți copii?
— Am 4 băieţi, iar de la cel mare, singurul
născut în Bucureşti, un nepot şi-o nepoţică.
Iată, așadar, cum s-a născut un prim
interviu cu domnul Cristian Indus şi vom
continua. Fotografiile inserate în paginile
revistei, cele referitoare la familia
Constantineștilor, fac parte din arhiva
personală a domnului Cristian Indus.
Gl râice nr. 163-164/2024
Gl râice