Cart

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

  • Home

DESPRE FASCINANTA POVESTE DE IUBIRE DINTRE MIHAIL EMINESCU ŞI VERONICA MICLE de Aneta Țâru Pioară

DESPRE FASCINANTA POVESTE DE IUBIRE DINTRE MIHAIL EMINESCU ŞI VERONICA MICLE                                                           de Aneta Țâru Pioară

                                                               ESEU

DESPRE FASCINANTA POVESTE DE IUBIRE DINTRE MIHAIL EMINESCU ŞI VERONICA MICLE

 

MOTTO:

“Dacă nu-l iubiţi pe Eminescu şi nu puteţi a-l înţelege, lăsaţi-l să doarmă în pace măcar o vreme!

                                                                                                              Constantin Noica

Când am vizitat pentru prima dată Iaşul, am mers din prima zi la TEIUL LUI EMINESCU, după premiza lui Marin Sorescu: “Eminescu este dorinţa noastră de a fi!” sau de la cuvintele lui NIchita Stănescu: “Cine în viaţa lui nu vede Iaşul, să nu spună că e român!” sau  “Cine vizitează Iaşul şi nu vede TEIULLUI EMINESCU, să nu spună că e roman!”

Între Nichita Stănescu şi Mihai Eminescu este o analogie, deoarece amândoi au în opera lor poetică, cât şi eseistică atât întrebări, cât şi  răspunsuri  similar, referitoare la identitatea şi destinul neamului românesc. Aşa cum scriitorul Italian,  Dante Alighieri, şi-a luat în lumea cărţii sale, DIVINA COMEDIE, ca ghid pe poetul latin,Virgiliu, şi Nichita l-a luat în călătoriile sale eseistice şi poetice pe Mihai Eminescu ca o călăuză în asumarea mai ales a întrebărilor cu care se confruntă fiinţa creatoare.

Au trecut ani, am mai vizitat Iaşul şi TEIUL LUI EMNESCU, dar în 2022 când am avut din nou prilejul de a ajunge în Iaşi  cu ocazia unui  pelerinaj la Sfâna Cuvioasă Parascheva, am trecut iar prin Copou şi am admirat minute în şir bustul poetului. În orele unei amiezi  senine de toamnă, cu liniştea în suflet, după ce m-am închinat şi m-am rugat la sfintele moaşte, deodată, în minte, mi-au revenit cuvintele Veronicăi Micle adresate lui MIhai Eminescu din scrisoarea trimisă acestuia, după ce, acesta, pleacă din Iaşi la Bucureşti . Scrisoarea e un răspuns la dezamăgirile lui, privind “indiferenţa” ei faţă de iubirea pe care acesta i-o declara vizibil de fiecare dată în public.

Citez:

“Il iau pe Dumnezeu ca martor, că nu era o indiferenţă reală: această răceală simulată, nu era decât contrabalansarea dintre dragostea ta imensă pe care o afirmai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit toată persoana ta în prezenţa mea, nu era decât o dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine  însuţi, încât, chiar şi persoana cea mai proastă, ştia că eşti îndrăgostit de mine. Deci, nu trebuia să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători, reciprocitatea unei iubiri aşa de mare ?…”

În aceste momente de meditaţie , treceau pe lângă mine grupuri mai mari sau mai restrânse de români veniţi de prin toate colţurile României să se închine la moaştele Cuvioasei Parascheva, dar cu toţii treceau şi pe aici. Cred că în sufletul fiecărui român, care mai ştie câte ceva din opera poetului şi din viaţa sa zbuciumată îl consideră un sfânt. Da, şi e un sfânt  pentru cei ce simt cu adevărat româneşte, deoarece el ne-a pecetluit limba, care ne menţine  şi ne susţine ca un neam destoinic printre neamurile planetei . Dincolo de spaţiul de pământ şi de piatră, dincolo de spaţiul temporal-istoric, odată ce în cultura română a apărut fenomenala opera eminesciană s-au distins două direcţii de întâlnire cu ţara , două direcţii ce au  spaţiul lor sacru :

1: Lumea limbii române.

2: Lumea poetică a lui Mihai Eminescu.

De aceea Nichita Stănescu a afirmat: Limba Română e patria mea !

Eternitatea bravului poet roman este asigurată şi de opera sculpturală a diverşilor artişti, care au ridicat în mai toate oraşele României câte un bust EMINESCU, pe  lângă celebra operă literară, ce este scrisă , editată şi răseditată, an de an de mai toate editurile din ţară …

Pentru a-i cinsti şi azi,  la 135 de ani de la moarte, memoria Luceafărului poeziei româneşti vă voi reaminti câte ceva din POVESTEA DE DRAGOSTE DINTRE VERONICA ŞI MIHAI.

Plină de durere şi pasiune această poveste de iubire este cea mai fascinantă din toată literatura romantică românească autohtonă, desfăşurându-se după reguli sociale şi morale încâlcite, după despărţiri vijelioase şi împăcări lăcrimate , finalul , după cum ştim, fiind unul tragic.

Iată firul poveştii: Cei doi se cunosc la Viena când Mihai este student, iar Veronica vine  cu soţul , profesorul, Ştefan Micle   să se trateze de o anumită boală, rămânând singură aici şase luni. Se văzuse doar o singură dată în casa prof. Micle , cu ocazia unei vizite ocazionale cu prietenul Miron Pompiliu, secretarul profesorului… Ea cânta la pian o piesă muzicală inspirată din biblie . Văzând-o s-a îndrăgostit subit de ea, portetul ei rămânându-i în minte şi-i dedică mai multe poezii ca : Venere şi Madonă , Copilul cu păr blond , Floare albastră, Floare de cireş, etc, de acum, ea devenind muza lui pe toată perioada poetică .

În ciuda multiplelor  piedici morale , sociale , economice, după ce se cunosc personal, la Viena , când aceasta îi face o vizită la gazdă, iubirea lor durează până la plecarea lor din lumea aceasta .  Veronica, la rândul ei , îi dedicase şi ea  nişte  versuri, după ce îi citise poeziile  şi aflase de la prietenii comuni de la Junimea cine este şi,  încurajată de gazda ei, d-na Lawerbach ,  la care şi Eminescu locuise  o perioadă , îl vizitează încă din primele zile sosirii la Viena , când încă nu-i  plecase soţul. Surprins plăcut de vizita şi propunerile ei despre dorinţa de a cunoaşte oraşul călăuzită de el, îi ţine companie toată perioada şederii ei la Viena , dragostea lor înflăcărându-se pe fiece zi trecătoare.  

Ea vine în ţară , iar el pleacă  la Berlin pentru a-şi lua doctoratul în Filozofie, la insistenţele lui Titu Maiorescu , care îl ajută financiar. Din varii motive el nu-şi dă doctoratul,  refuză diplomatic postul spre dezamăgirea părinţilor şi a celor de la Junimea , care sperau că va fi numit profesor universitar când Titu Maiorescu va lua conducerea la Ministerul Cultelor.

Dat afară de la Biblioteca Central Universitară, lucrează o perioadă la Banca Comercială din Iaşi şi frecventează seratele literare organizate şi susţinute de Veronica Micle , care între timp devenise persoană publică.  Colinda însoţit de Creangă sau singur  locurile frecventate de Veronica în speranţa doar de a-i vedea chipul, plimbându-se adesea prin dreptul ferestrei casei ei cu amărăciunea în suflet. Despre această perioadă Mihai Eminescu scrie undeva : ”Doi ani de zile, Doamne , n-am putut lucra nimic şi am urmărit ca un idiot  o speranţă , nu numai deşartă , ci şi chinuitoare…” După o vreme scrisorile lui Mihai şi-au atins scopul scontat şi Veronica i-a răspuns cu iubire , făcându-i chiar şi o vizită  la gazda lui , despre care Eminescu scrie . “A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe! Strângând-o la piept, am sărutat-o! Ea mi-a adus ca daruri flori albastre, pe care le voi păstra toată viaţa mea…!

Au urmat luni de suferinţă …timp în care şi-a pus toată iubirea în versuri : Iubind în taină , Ce sopteşti atât de tainic, Venin şi farmec etc .

După ce, sătul să trăiască o iubire neîmpărtăşită,  după ce îi propune Veronicăi  să divorţeze , pentru că dorea să fie numai a lui, dar ea refuză cu gândul de a avea o pensie la bătrâneţe de pe urma profesorului, în schimbul anilor de tinereţe pierduţi, căsătorindu-se cu el,  Eminescu începe să dea înapoi. Un alt motiv pentru care Veronica nu voia să divorţeze era şi faptul că ea avea două fete de întreţinut şi nu voia ca cheltuielile să apese pe umerii  lui Eminescu.  Răceala iubirii lor  se simte din poeziile publicate după 1876 , în care sentimentul de fericire  din versurile lui relevă  o stare generală a iubirii… Tot acum unii prieteni de la Junimea , în frunte cu Titu Maiorescu îl avertizează pe Eminescu, spunându-i că Veronica flirtează cu unii ofiţeri , otrăvindu-i şi mai mult sufletul.

 Eminescu pleacă la Bucureşti,  intră redactor la ziarul TIMPUL, unde e coleg cu Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale . Îşi scriu din ce în ce mai rar , Eminescu gelos se îndrăgosteşte de Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu , dar se dedică cât mai mult activităţii gazetăreşti. Datorită acestui fapt relaţia dintre cei doi se răceşte  , dar tot Veronica o reia prin scrisori, alternând prin cuvinte de iubire , dar şi de reproşuri.     Într-una din scrisorile către Veronica acesta menţionează:” Sunt trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii ,  încât numai scrisorile tale mă mai bucură! “

În 1879, suferind fiind, profesorul Ştefan Micle moare, Veronica devenind official iubita lui Eminescu.   Cu  toate eforturile pe care le face Veronica, ajutată de Eminescu   de a primi pensia aşteptată nu reuşeşte. Abia în 1882 când ajunge Mihail Kogălniceanu la putere i se aprobă dosarul, dar pensia o ia abia în 1883.

Veronica, văduvă fiind se mută în 1881 la Bucureşti , şi locuiesc împreună o perioadă în strada Buzeşti , la nr. 5. După declaraţia fiicei ei , Virginia, aceasta a avut şi un copil cu Eminescu , care s-a născut mort.   El se plânge că e foarte obosit ,  ea nu-l crede, şi-i dă un ultimatum de a o lua de nevastă. El îi spune că lucrul acesta se va întâmpla doar atunci când vor avea destui bani. 

După o perioadă de acalmie , când poetul este liniştit , vijelia se întoarce şi după aproape un an şi  jumătate  iubirea lor iar o ia razna,  desfăşurându-se  cu reproşuri şi gelozie furimbundă, ea povestindu-I de aventura ei cu Ion Luca Caragiale ceea ce duce la despărţire spre sfârşitul anului 1882.  Se împacă din nou, el o iartă pentru aventura cu faimosul Caragile, aducându-i chiar circumstanţe atenuante, dar junimiştii îi pun din nou oprelişti, susţinând că, dacă s-ar căsători geniul său ar avea de suferit, deci şi literatura română…    

    În 28 iunie 1883 Mihai Eminescu când , obost, acesta are o criză de nervi , este internat  forţat la  sanatotiul de boli nervoase a doctorului Şuţu din Bucureşti şi i se pune diagnosticul…alienaţie mintală, sifilis şi alcolism. I se aplică  tratamente neadecvate şi purtat prin sanatorii din Viena sau Italia starea lui de sănătate se agravează. Revine din Italia în 1887 însoţit de prietenul său Chibici pe care îl roagă să-l ducă la Văratec. După o perioadă când se simte mai bine , revine la Iaşi apoi merge la Botoşani unde este îngrijit de sora lui Hanrieta , sănătatea degradându-i-se  vizibil .

Într-un reportaj de la una din pomenirile Marelui Român, profesorul Nicolae Georgescu, pomeneşte cum că poetul Alexandru Vlahuţă , cu ocazia unei vizite pe care o face lui Eminescu la Sanatoriu lui Şuţu a găsit pe un capăt de hârtie următoarele versuri ale poetului , dovadă a sufletului său curat, plin de evlavie şi suferinţă:

 Atâta foc, atâta aur

Atâtea lucruri sfinte,

Peste-ntunericul vieţii

Ai revărsat Părinte !

 

În aprilie 1889 Veronica, distrusă sufleteşte de starea în care se afla poetul îi scrie lui A.C. Cuza , prietenul lor : “ Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămână cel puţin acela al poezei , care pentru mine s-a întrupat în fiinţa lui Eminescu !“

După ce fiica cea mare a Veronicăi , Valeria pleacă la Paris , Veronica vine la fiica sa Virginia în Botoşani unde aceasta era profesoară.  Îl vizitează cât mai des pe Eminescu şi-l convinge de a reveni la Bucureşti pentru a fi mai bine tratat .  El o ascultă , dar în  noaptea de 14 spre 15 iunie Mihai Eminescu  se stinge din viaţă , în spitalul doctorului Şuţu, singur , părăsit de prieteni .

Corpul neînsufleţit al marelui poet a fost depus la Biserica Sfântul Gheorghe . Veronica vine şi, discret, se apropie de catafalc, punându-I pe piept un buchet de viorele, simbolul  iubirii lor, recunoscută fiind doar de două persoane.  A doua zi,  17 iunie, pe o vreme mohorâtă , ploioasă , cortegiul urmat  de un număr restrâns de prieteni a fost condus pe ultimul său drum   la Cimitirul Belu şi îngropat la umbra unui tei Luceafărul poeziei româneşti.  

Când  Eminescu se zbătea în agonia morţii , Veronica,  dintr-un instinct inexplicabil scrie poezia:

RAZE DE LUNĂ

Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună !

Ai zis tu şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe

Duşi de al iubirii farmec- privind cerul împreună –

Noi visam eternitatea în durata unei clipe.  …

 

 

Aneta Ţâru Pioară   

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Descoperă mai multe la Editura Rafet

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura