Cart

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

  • Home

Despre indignarea fără voce și lungul drum al otrăvii de Constantin Marafet

Despre indignarea fără voce și lungul drum al otrăvii de Constantin Marafet

Despre indignarea fără voce și lungul drum al otrăvii

 

Numai trandafirii roșii, trandafirii iubirii, nu ne otrăvesc existența. În rest, totul este atât de efemer și lipsit de sens, încât râurile ies din matcă pentru a ne arăta calea.

    Mergem pe calea apelor sub impresia generală de zidire. Simțim zilnic gustul otrăvii și vedem clar mâna care ne hrănește cu ea, iar paradoxul libertății e că nu facem nimic. Dormim surâzători între două zile, dăm din cap cu bucurie și le mulțumin călăilor că sunt drăguți și ne dau otrava cu porția zilnic, nu brutal, astfel prelungind agonia unei vieți în rotundul furtunii. Numai așa speranța noastră de viață crește și suntem fericiți ca lespedea de pe un mormânt uitat.

   Știrea potrivit căreia toată planeta a aflat că „Aleksei Navalnîi a murit într-o închisoare din Siberia” nu a produs valurile pe care le așteptam. Ici, colo pâlcuri de demnitate, libertate și conștiință. Planeta ar fi trebuit acum să mărşăluiască pe drumul otrăvii până la descoperirea vinovaților. Dar nu. Planeta tace perpetuu sub tropotul asurzitor al fricii și al dezumanizării, într-o mare complicitate dezumanizantă cu însuși sensul. Dacă ar fi ieşit pe străzi milioane de conştiinţe sociale, cine ar fi arestat pe cine? Cui i-ar fi fost frică şi de cine?

  Vremea se strică după cum tușesc vremelnicii zilei, iar vremurile sunt schimbate din uitare în uitări, în numele progresului și al civilizației, la ordinul timpului prizonier în deziluzii. Încotro? O întrebare banală, care calcă în picioarele şubrede dorințele firescului. Haosul a găsit loc în mintea noastră și joacă barbut cu zilele, cu sufletul și-așa pribeag pe o farfurie de aur, strălucitoare. Niciodată nu câștigăm noi. Ei sunt mereu învingători, până și în moarte. Noi zidim izbânzile, ei dau libertate deplină haosului. Inegalabilă luptă și suspine… Dar haosul dintre pleoapele iluziei creşte cu fiecare clipă a indiferenţei şi a ignoranţei. Suntem pustiul la care ajunge ca într-o oglindă strigătul celor călcaţi pe grumaz, ucişi sau umiliţi în propriul lor destin, iar noi ne ascundem sub umbra oglinzii ca eroii.

   Râd de noi nebunii lumii văzându-ne cum îi urmăm și nu le ajungem urma. La ce ne trebuie  bunul simț sau cei șapte ani de acasă, când o mână de nebuni învârte lumea într-o clepsidră?

Constantin Marafet

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Descoperă mai multe la Editura Rafet

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura