Nu ai niciun produs în coș.
Trăiesc un altfel de paradox astăzi față de cel cu care mă obişnuisem. Viața fără paradoxuri e inutilă, devine stearpă și fără înțeles. Își pierde sensul și nu o mai poți numi viață. Doar linia vieții este previzibilă. Restul, inclusiv căderea frunzei în haos, e un paradox minunat.
E drept, astăzi mă simt inconfortabil în noul meu rol, dar extrem de mulțumit și împăcat. Acesta ar fi primul nod al paradoxului. Nu sunt critic literar, asta vreau să spun, dar sunt nevoit uneori să-mi etalez impresiile scriindu-le pe o coală de hârtie, ca o expresie a ceea ce am înțeles din aglomerația de cuvinte înalte. Nu fac încadrarea cărților citite într-un canon literar. Nu asta îmi doresc, fiindcă e treaba criticilor literari. Eu fac însemnările cu bucuria cititorului, o primă întâmpinare de cunoaștere și de a crea curiozitate pentru cei ce vor citi cartea. Acesta-i rolul meu, pe care îl recunosc și mi-l asum. Prezint cărțile cu mândrie și îngâmfare, în speranța că voi reuși să stârnesc o reacție.
Este un sentiment plăcut să fii primul care citeşte cartea, dar nici locurile de argint și de bronz nu sunt de neglijat, așa că să înceapă competiția! Eu voi sta sub semnul unei mirări în adâncimea apelor de băut, cele cu memoria intactă, a fântânilor cu căuș din lemn de brad, până la sfârșitul confesiunii și a întrecerii. Voi sta drept ca unul dintre marii cititori ai zilei.
Și aici, parodoxal, în cele două cărți la care mă refer acum pe scurt, avem două fântâni nesecate, ce oferă o singură cană de apă. Oricât ai încerca să scoți apa din fiecare fântână, rămâne aceeași de fiecare dată, fără să-i simți asprimea, durerea, în alt mod decât cel de însetat. Am în fața mea, pe masă, cele două cărți la care făceam referire, Împreunăzbor și Întoarcerea, avându-i ca autori pe Roxelana Radu și Victor Cobzac, cărți cărora încerc să le descifrez tainele și suspinul. Îmi amintesc că primul instinct cu privire la cartea Împreunăzbor a fost acela de a refuza editarea, din motive mai puțin ortodoxe, pe care nu le voi dezvolta aici. Slavă Domnului, sunt destule edituri care ar fi publicat fără rezerve cartea. Dar curiozitatea a învins, ca de fiecare dată. Sunt cel mai învins om de pe planetă și am citit cartea. După citire am rămas contemplativ momente în șir rătăcindu-mă prin propriile aduceri aminte. Da, citirea în galop, în fuga spre sfârșitul cărții, m-a convins și am trecut peste primul instinct, cel primar și barbar, și iată-mă acum bucurându-mă cu dumneavoastră. Pe doamna Roxelana Radu o știam de la fratele meu Nistor Tănăsescu, cel cu care plimbam înserările în dimineți și diminețile în înserari prin fecioria noastră, în căutarea valurilor din surâsul oglinzilor imperfecte. Îmi vorbise despre ea la un moment dat cu atâta înflăcărare prietenească, încât mi-a deschis calea către prietenia cu dumneaei. Despre celălalt autor nu știam nimic, absolut nimic, deşi rar, foarte rar mi se întâmplă asta. Știu sau cel puțin am pretenția că am cunoscut majoritatea autorilor români. Și iată că nu-i chiar așa. Întotdeauna, dacă timpul fecund îți dă voie, mai este loc de cunoaștere.
Dar cine sunt autorii noștri? O să-i las pe ei să se prezinte. Cred că aşa este cel mai corect. „Eu, Roxelana Radu, sunt jurnalist. Scriu, public constant, am câteva cărți tipărite, fac emisiuni de televiziune și o revistă trimestrială de literatură, istorie și artă. El, Victor Cobzac, este artist plastic, poet cu numeroase volume publicate, conferențiar universitar la Universitatea Tehnică din Chişinău, decorat de președintele Ţării sale pentru activitatea prodigioasă desfășurată de-a lungul timpului. Amândoi suntem maeștri emeriți ai vorbei, simțirii, omeniei, ai dragostei de Neam și Țară. Pe actele noastre de identitate scrie în Limba Română. Limba lui Mihai Eminescu și Grigore Vieru”.
Ce frumos! Aș fi regretat, probabil, dacă nu le-aș fi editat eu cărţile şi pentru că lumea ideilor, nu cea a lui Platon, ci lumea ideilor Roxelanei Radu și a lui Victor Cobzac, este așezată într-un nou tablou, unul sensibil, coordonat de centrul universal al gândirii și al dinamismului pur, unul în care te oglindești ca într-un ocean și ieși de acolo învingător. Nu poți să citești aceste cărți, dacă nu faci parte din grupul celor însetați de frumos, de iubire, de adevăr, aceia care beau cu lăcomie, având drept pocale cuvintele și care se furișează în visare creionându-și noi idei de evadare din necuprins. În prima carte scrisă împreună şi numită ispirat Împreunăzbor își mărturisesc unul altuia, ca într-un jurnal de campanie prietenească, timid și cu înfrigurarea așteptării răspunsului, despre zi, despre noapte, despre cărți, despre nașterea și moartea lor în dor, din primii zori ai copilăriei și până când și-au oferit câte o carte pe buza unei întâmplări a cunoașterii, profund impresionați unul de celălalt, au lăsat cerul să se strecoare printre şoaptele lor, despre faptele lor cotidiene, ca o tatonare a cunoașterii sufletului uman și, evident, al lor, ca doi îndrăgostiți de cuvânt, de conversații intelectuale, încât cred că ei nu-și dau seama, nici măcar acum, că se seduc reciproc intelectual. De ce spun asta? Trebuie să vă mărturisesc că așezarea în text a cuvintele fără pauză între ele, apropiate, drăgostindu-se, am întâlnit-o pentru întâia dată prin anii 1991-1992, fiind la un restaurant cu marele poet Radu Cârneci, poetul iubirii, și cu o doamnă, când dumnealui a scris tueșticeamaifrumoasă pe un șervețel pentru doamna respectivă. Am crezut inițial că s-a grăbit, dar nu mult mai târziu am înțeles că până și cuvintele trebuie să facă dragoste atunci când iubești. Și acum, văzând Împreunăzbor, am surâs. Facerea și prefacerea unei istorii văzută, simțită, pipăită cu lăcomie de Roxelana Radu și interpretată de un alt spectator al aceleași istorii, dar de pe celălalt mal al Împreunăzborului, Victor Cobzac, ne obligă la reflexie și la aducere aminte. Dacă înscrisul de pe buletinele noastre „Basarabia este România!” pare un lucru banal, știut de toată suflarea autentică românească, înscris pe harta cerului și a întinderii aripilor de păsări închinate, de fiecare dată când îl întâlnești, e imposibil să nu te emoționeze și să nu-ți cadă o lacrimă direct în cer. Așadar, autorii aleg cu bună știință ca temă principală chiar acest Mare deziderat al românilor, „Basarabia este România”, emoția ascunsă din inima noastră, și încearcă să descifreze tabloul, cel fără ramă, cel fără contur, dar cu răni la vedere. Și apoi totul se transformă într-o confesiune de credință și de spirit. „Pornind de la o călătorie pe care am făcut-o nu de mult în Republica Moldova, el reia tema “Basarabia este România”, la aproape un veac de la nefericita întâmplare a istoriei care a dus la ruperea Basarabiei de Țara-mamă. Și la o distanță de 34 de ani de la Podul de flori și speranțe neîmplinite de peste Prut”. Eu cred că atunci a reînviat, atunci a sosit ziua. E mărturia unei iubiri ținută ascunsă prin ungherele sufletului atâta amar de vreme de poporul român. De aici încolo îi identific pe cei doi autori în persoana poporului român, cel din oglindă, cel care încearcă să-și explice traumele care nu pot fi explicate, întrebări la care poate răspunde doar Prutul. Poate nici el nu ar putea explica pe deplin cum poți ține sub sârma ghimpată dorul. Sunt oare adevărurile celor doi și adevărurile noastre? Este comunismul singura noastră traumă cu toate cele care rezultă din aplicarea lui draconică? Sau indiferența și lașitatea noastră duse la extrem au făcut ca epoca aceea să trăiască în belșug și privilegii? Iată cât de frumos și adevărat își încheie prefața doamna Mihaela Ciubotariu! „Citiți despre clocotul inimilor a doi scriitori care se revarsă peste conștiința neamului în cel mai frumos mod cu putință, oferind cu luciditatea firavă din preaplinul trăitorului discret. Citiți cu inima în palmă și cu durerea exaltată, ucigător de sinceră, citiți și vă amintiți de noi în acele timpuri astenice și nebuloase, ascultați lacrimile ambelor maluri de Prut plângând în aceeași limbă!”. Ne alăturăm și noi gândirii dumneaei despre carte. Nu vă așteptați la un roman clasic, cel cu multe personaje, cu intrigi și fapte nemaipomenite la fiecare pagină. Aceste două cărți cel puțin, sunt construite altfel: cu un singur personaj în prima carte, Împreunăzbor, acesta fiind măreția sufletului uman prin banalele noastre trăiri de la o dimineață la alta, cu o duioșie și o orchestrare a sentimentelor până dincolo de interzis, o simfonie în Fa major a celor o mie de izvoare care compun susurul în nopțile de munte. În cel de-al doilea roman, Întoarcerea, personajul principal nu este nimeni altcineva decât poporul român de pe ambele maluri ale Prutului, în care fluturii zboară deasupra-i, ducând șoaptele istoriei pe aripile lor fragile cu teama de a nu le scăpa în apele uitării. Autorii, prin confesiunile lor, prin discursul ideatic vor să ne inducă faptul că cele două cărți sunt romane sociale. Și-mi pun aceeași întrebarea și eu, așa cum și-a pus-o și Răzvan Voncu în volumul „Prozatori români de azi” (Cartea Românească, 2024). „Romanul social, o schimbare de paradigmă? E un nou început în proza românească?”, întreb eu.
Până la primirea unui răspuns, vă spun cu mâna pe inimă că cele două cărți sunt un spectacol de șoapte și de simțire românească pe care nu aveți voie să le ratați.