„Împreună” cel de fiecare zi de Rozica Istudor
Cu toții știm ce înseamnă a trăi împreună în diferitele tipuri de relații ale existenței noastre. Fiecare om are poveștile lui despre „împreună”, însă, oricât de diferite ar fi, toate au în comun nevoia de a relaționa, de a socializa, de a împărtăși trăiri și sentimente demne de specia umană. Chiar dacă, de multe ori, „împreună” devine „separat” ca urmare a degenerării relațiilor în conflicte deschise, gata să distrugă tot ce a fost clădit în ani de interacțiune armonioasă, nu este doar vina naturii noastre de ființe duale. Împărțim același spațiu, aceeași atmosferă, aceeași planetă, situații similare de rezolvare a problemelor, aceeași nevoie acută de iubire, pe care o căutăm în însăși esența lui a fi împreună cu cineva și ne strigăm în tăcere nevoia de valori umane autentice. Strângem de-a lungul vieții nenumărate atitudini și sentimente față de acțiunile și interdependențele din multiplele relații ce ne însoțesc acasă, în familie, la serviciu, în comunitate sau oriunde altundeva. Și în toate acestea este nevoie de arta de a le asambla, de a le integra în ființa noastră, astfel încât să ne simțim bine cu noi înșine, dar și cu acest buclucaș „împreună”.
Familia este despre „împreună”. Prietenia este despre „împreună”. Colegialitatea este despre „împreună”. Existența unei națiuni este despre „împreună”. Existența planetară este despre „împreună”. Chiar și conflictul ori războiul este despre „împreună”. Oricât am vrea să ignorăm însemnătatea acestuia totul ne conduce, chiar și pe drumuri diferite, spre același deznodământ: comuniunea, legăturile strânse într-un laolaltă atât de firesc, de normal precum este orice răsărit de soare.
Societățile actuale pun preț și ne provoacă să trăim separarea ca pe o necesitate, ca pe o urmare a diferențelor, a stărilor conflictuale, fără șansa de a fi remediate, a lipsei de empatie și de respect pentru aproapele, a nevoii de a purta adevăratele lupte doar pentru simplul motiv că orgoliul îmbolnăvește sufletul, îngenunchiindu-l și starea conflictuală devine obișnuință, dependență.
Povești despre „împreună” sunt la tot pasul pentru fiecare dintre noi, singura cerință fiind conștientizarea faptului că el poate face parte din toate zilele existenței și nu este doar o rara avis. Povestea pe care o voi relata este personală, dar poate fi a tuturor celor dispuși să se transpună într-o situație similară
O dimineață obișnuită de primăvară și o vizită în piața centrală a orașului au fost cadrul de desfășurare a unui eveniment care a resetat atitudinea multora dintre cei prezenți în fața lui „împreună” într-o lume sărăcită de coeziune și de împărtășire atât de prezentă după Pandemia de Covid 19.
O femeie de aproximativ 60 de ani, cu haine ponosite, aproape rupte, s-a prăbușit pe treptele din fața unei farmacii, în timp ce încerca să le coboare. Era o oră de vârf și mulți oameni tranzitau zona, grăbiți să ajungă, fiecare la ceea ce avea de făcut, însă puțini au fost aceia care s-au încumetat să se oprească, să întrebe ori să cerceteze „victima”. Era totuși un om diferit, cu o etichetă de sărac, poate de cerșetor sau, cine știe cum era percepută după „haină”, de consumatoare de alcool. Oricum, reticența era și mai pregnantă nu numai pentru că trecătorii au întâlnit „diferitul”, „atipicul” față în față, ci și pentru că prudența impusă de perioada pandemiei și-a pus amprenta pe comportamentul tuturor. Ei bine, barierele cu ideile preconcepute, barierele prudenței și oricare altele au căzut destul de repede și „ împreună” a devenit definiția situației apărute. Unii oameni și-au amintit de compasiune, de generozitate, au sunat la salvare, i-au acordat primul ajutor. Femeia și-a recăpătat cunoștința, dar nu și puterea și forța de a vorbi. Toți au crezut că au de-a face cu un mic atac cerebral, însă drama prin care trecea aceasta era mai presus de cuvinte și de putința noastră de a suporta. Se chinua să ne spună, să ne transmită ceva, să ne facă să înțelegem că știe ce are. Cu ultimele forțe a reușit să borbosească cuvinte greu, dar nu imposibil de înțeles. A preferat să ne arate prin ce trecea. Au coborât și două farmaciste, care au ajutat-o. Tot ele ne-au elucidat o parte din mister. Doamna căutase medicamentele pentru cancer, dar nu le găsise. Durerile deveneau insuportabile și s-a prăbușit sub povara lor. Și cum nu o ascultau cuvintele, a preferat să ne arate dimensiunile suferinței fizice pe care destinul o pusese să le suporte. A fost cumplit și greu de asimilat această imagine. O parte a corpului nu mai exista, o mâncase cancerul… se vedeau oasele. Am crezut că nu pot exista în secolul XXI asemenea cazuri, dar se pare că ele încă dau de furcă unora. Sărăcia a adus situații greu de crezut pentru mulți. Am văzut un „Iov” îngenunchiat de greutatea și amploarea unui trup lovit atât de grav de boală, dar care avea aceeași acceptare senină pe chip.
Femeia ne-a rugat, după ce și-a recăpătat glasul, să anulăm venirea ambulanței, pentru că nu mai au ce să-i facă medicii, pentru că doar niște calmante i-ar fi de ajutor. Fusese la spital cu două zile în urmă. Când și-a exprimat și dorința ca salvarea să meargă la cineva care poate fi salvat și de a fi lăsată să-și revină puțin mai mult pentru a merge acasă să moară pe patul ei, ochii noștri s-au umezit de emoție. Ne era dat să primim o lecție de viață în care acceptarea și purtarea crucii nu putea fi comună tuturor în același timp și că „ împreună” nu putea salva de la moarte, dar putea alina singurătatea, marginalizarea și condamnarea socială la care îi supunem uneori pe semenii noștri. Și când te gândești că primul gând al multora, la începutul evenimentul, era de a judeca omul după aspect! În astfel de momente conștientizăm că diferențele ne unesc, ne fac solidari, ne fac să ne iubim viața și libertatea, determinându-ne să aruncăm ideile preconcepute și discriminarea în cel mai îndepărtat loc din univers sau, și mai corect, să le trancedem, să le transformăm într-o artă de a trăi ascultându-ne sufletele, acceptând lumea așa cum este.
Cât despre perfecțiunea în ale lui a fi împreună, laolaltă, putem spera să ajungem la ea doar prin perseverență și prin exercițiu. Este de ajuns să vrem să căpătăm statutul de deținători ai artei de a fi împreună? Se pare că puterea exemplului este contaminantă, cu o creștere exponențială, care ne determină zi de zi, ca și „greutatea”pașilor noștri pe Terra să impregneze profund conștiințele pentru a dicta comportamentelor noastre o traiectorie împreună cu cei pe care îi iubim, îi respectăm, îi apreciem, dar, mai ales de a schița „rețeta” acelor reușite în a transforma separarea, disocierea și conflictul în comuniune și, de ce nu, în arta de a trăi împreună într-o lume mai bună, fără prejudecăți, fără discriminări și fără războaie, de orice natură ar fi ele.