Marele viscol al lui 1954
Marele viscol din anul 1954 se referă la un fenomen meteorologic sever care s-a abătut asupra României la începutul lunii februarie a anului 1954, motiv pentru care această iarnă a fost considerată cea mai aspră din secolul al XX-lea.
Un puternic ciclon mediteraneean a traversat Peninsula Balcanică, s-a reîncărcat cu umiditate deasupra Mării Negre ajungând pe teritoriul României, unde a întâlnit un front de aer rece ce a acționat ca un baraj. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record. Astfel, în București valoarea acestuia a fost de 126 km/h. Ninsoarea abundentă a înregistrat un alt record: la 3 februarie, la Grivița, s-au depus 115,9 litri de zăpadă pe metru pătrat în 24 de ore. Temperaturile au scăzut drastic ajungând la valori de −25 °C.
Pentru a putea supravieţui şi a ieşi din casă, oamenii din oraşe au săpat tuneluri printre nămeţi. Armata şi jandarmii au fost alături de cetăţenii transformaţi de iarna năpraznică în sinistraţi.
Dar la 100 de kilometri distanţă de Bucureşti, în satul Fundata, din Bărăgan, alţi oameni simţeau furia naturii dezlănţuite. Este vorba despre deportaţii bănăţeni, dislocaţi de regimul comunist de la Bucureşti, pe motiv că au fost consideraţi „duşmani ai poporului”. Nevoiți să locuiască în case din lut și acoperite cu paie, victimele deportărilor în Bărăgan au avut cel mai mult de suferit.
Iată fragmente din jurnalul Elenei Spijavca, deportată cu familia în 1951, mărturisiri ce apar în volumul “Munci și zile în Bărăgan”, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004:
„Azi e 31 ianuarie 1954. Duminică. E a treia zi de când bate viforul năprasnic, zăpada s-a ridicat deasupra geamului. Nu se vede a doua casă de zăpadă învăluită în vifor. Ușa mereu este baricadată cu zăpadă, dar mereu curățăm, altfel nu o putem deschide. Ceea ce este afară azi, n-ai cuvinte să descrii. N-avem nici lemne tăiate ca să facem focul, dar și vântul dă fumul îndărăt în bucătărie și stăm în frig, abia pot să scriu.
1 februarie
Un frig mare și la noi iese fum teribil în casă. Ne-am dus la Norica Pașa cu copiii ca să ne încălzim! Spre seară am spart soba cu Eșeanu șt. și s-a regulat cu fumul, adică arde soba de dudue, numai lemne să fie.
2-3 februarie
Marele viscol fenomenal care a acoperit sate și orașe complect.
Noi am fost cu ușa acoperită, imposibil de deschis, a trebuit să iasă Virgil pe geamul din bucătărie. Chiar la noi în sat au fost acoperite case până sus! Pe la grinzi a nins în casă. Ce să spun, a fost o jale, căci oricât facem focul, e un frig teribil, zăpada ne intră și pe ușă. Eu m-am ales cu tuse, veșnic cu picioarele înghețate. Marea mulțumire, numai când ne culcăm și punem cărămizi calde în pat – la picioare!
Mereu a ținut-o în ger până pe data de 14 februarie, când iar am avut viscol mare, dar nu se compară cu primul. N-ai cuvinte să descrii ce era afară.
22 februarie
Iar un mare vifor, urmat de ger. Toate drumurile înfundate de atâta zăpadă. N-a mai fost poșta de la sfârșitul lunii ianuarie. Am expediat două scrisori, una Valei, alta lui Arcadie, scrise din 29-31 ianuarie. Lemnele mereu ne sunt pe terminate, dar aducem cu spatele crăci de la pădure.
Am ajuns și la ultima zi din iarnă, cu speranța să scăpăm de ea! Avem o zăpadă groasă și cât vezi cu ochii, se topește câte puțin în fiecare zi. Noaptea e ger, iar ziua cald, de se topește.”
O experienţă memorabilă, care, odată cu încălzirea globală, cel mai probabil nu se va mai repeta.
Luminiţa Răileanu