STAREA DE POEZIE, STAREADE ÎN-CÂNTARE/ INCANTAŢIE Marian Mărgărit își adună poeziile într-unvolum intitulat atât de potrivit Ninge cu noi în Laminor. Spunem cu certitudine „potrivit”, fiindcăîn față ne apare îndată o figură cu o înfățișarecontrapunctată cu o disponibilitate degajată sprevisare romantică (și, bineînțeles, spre cântare) șicu o concentrare gravă în preocupări cotidienegospodărești. Fac casă bună în făptura sa,modelată de zona aspră ce premerge Bărăganului,cantautorul erupt din „Flacăra” lui AdrianPăunescu și autorul de versuri/muzica de acumpentru Fuego (Paul Surugiu), și primarul deBoldu cu aproape opt mandate, cufundat întreburi și griji până peste cap.Făcându-i această efigie de început se cade săprecizăm că muzica nu este, pentru el, un hobby(căci lumea e plină ochi de hobbyști), ci tot ovocație, ca și cea a bunei-gospodăriri (căcitimpurile noastre tocmai de acești oameniînzestrați cu spirit gospodăresc duce lipsă).Dubla și rara ipostază de poet și primar sepoate desluși și în poemele sale, unde totul trebuiesă urmeze o ordine firească, unde cuvântulpotrivit trebuie să fie la locul potrivit, unde totulse supune principiului poetic teoretizat și aplicatpractic de Edgar Poe: fixarea lungimii,domeniului, tonului poemului și căutarea prinMARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor6inducția unei note de originalitate artistică ce arputea servi drept cheie în construcția poemului (ase vedea Edgar Allan Poe, Principiul poetic,București, 1971, p. 39).Modul în care își alege forma și formula poeticăeste o dovadă peremptorie în acest sens, MarianMărgărit înstrunându-și ghitara astfel ca să iasăacordurile trebuitoare supuse uniformitățiisunetului și ideii: miniatura muzicală, grațioasă șipură, alternează cu romanța cantabile, baladastructurată în chip recitativ cu oda patriotică,bocetul cu descântecul, cântecul de glumă cu„cântecul de adio” și „cântecul de-amar”, valsul curuga și colindul.Calitatea fundamentală a poemelor sale estelirismul ingenuu, un panlirism de fapt, îngânat întonalități stinse, estompate. Starea de poezie, decare vorbea Nichita Stănescu, vecinul luiploieștean, e o stare de cântare, de în-cântare șiîn-cantație; cuvântul chemat pe strune să vibrezeîntre timpul cu dimensiunea căruia este înzestratși atemporalitatea pe care trebuie s-o semnifice.Dezinvolturii muzicale i se asociază o tonalitatereflexivă mai gravă, astfel încât o atare conjugarenaște instantanee meditative de felul:„Sunetul învăluie TĂCEREA,Muntele subjugă MAREA,Cât e de tristă ÎMBRĂȚIȘAREATimpului cu DEPĂRTAREA!”.E s t e v o r b a d e o s u r p r i z ă d e o r d i n u lcontrapunctului, pe care ne-o face declarat sausubtextual autorul – sugerarea unui sentiment altrecerii inexorabile a timpului care-i rărește pașiiMARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor7și îi face, meditația mai înceată, și-i pune versulîntr-un registru interogativ – și într-un ritm rigidmăsurat (Măsura). Apare motivul viilonesc alZăpezilor de altădată: „Ah, spun bătrânii mei.:/„Les neiges d’antant” –/ Le purtam la butoniere,/La rever/ Ca pe niște flori dalbe!/ Ah, spunemn o i : / „ L e s n e i g e s p r e s e n t e s ” . / C o d a t e ,hiperbolizate/ Ne sperie,/ Ne îngrozesc./ Deatâteaori,/ De câte ori,/ Coboară pe la noi/ Înzori” (Les neiges).Alteori tonalitatea interogativă e augmentatăcu o notă amară, generată de realitățile de azi: „Dece circ?/ De ce furtună?/ De ce noapte fărălună?// De ce noi/ Fără încetare/ Ne vânăm cudisperare?// De ce vântul/ Când adie/ Trenulnostru întârzie?// De ce/ După ce-ajung sus/ Uniiuită/ Că i-am pus?// De ce uneori mă tem/ C-amuitat cine suntem?” (De ce? – cântec –).Considerăm, de fapt, trei registre în care-șiscrie poeziile Marian Mărgărit.Unul este acela liric propriu-zis, cu o descrierecoșbuciană reactualizată – rapsodică, baladescă,idilic-armonioasă a realităților sătești, afrumuseților câmpenești, a tradițiilor sătești șieternelor scene de dragoste sau așteptărimaterne: „Și cade peste noi/ Mirifică ninsoare,/Albastră și tăcută/ Peste final de an,/ Ce simfoniealbă,/ A Beethoven miroase/ Prin mantia țesută/Din clape de pian./ În alb se îmbracă mirii,/ Și albisunt trandafirii,/ Ce albă e visarea,/ Când răniledin inimi/ Le vindecă ninsoarea!/ Și cade pestenoi/ Mirifică ninsoare,/ Ce simfonie albă/ Și cefrumos ne doare” (Simfonie albă).MARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor8Cel de-al doilea filon sesizabil, firesc lirismului,este discursul poematic autumnal, străbătut deacorduri bacoviene: „Și-aprinde toamnafelinarul/ În sfinte, unice altare,/ Când pesteorizonturi prăfuite,/ Amurgul plânge mut,zdrobit de care” (Întomnare).Cea de-a treia tonalitate e dictată de oneîmpăcare cu cele ce se întâmplă în jur:„intelectualul pare obosit,/ nu-l atrage lupta/când lipsesc principiile/ și-s ocolite regulile,/aglomerat tabloul/ tranziției noastre originale,/cu inflexiuni bacoviene,/ cu proprietate șipolitică/ la un loc…” (Tablou de epocă).Volumul de față e un album sentimental al unuicantautor ce continuă tradiția păunescieneiFlăcări, care cântă locurile natale, sfântaRomânie cu frumusețile ei (nefugind de tematicapatriotică și socială, crezută de unii desuetă),Basarabia – soră, femeia – iubită, mama, tatăl(„icoană a pământului meu), copilăria.Găsim aici și poemele, care au fost puse pemuzică de însuși autorul, devenind șlagăre cerăsună pe scenele tarii, din București, dinChișinău, la radio și televiziune: Bocet pentruBasarabia, Te iubesc, Între DA și NU. Necucerește în ele, ca și în multe alte poeme, tonulsensibil, degajat, ilustrând parcă o altă spusămemorabilă a lui Nichita Stănescu: „Muzica esteun răspuns, căruia nu i s-a pus nicio întrebare”. Acad. Mihai CIMPOIChișinău13.03.2020
STAREA DE POEZIE, STAREA DE ÎN-CÂNTARE/ INCANTAŢIE de Mihai Cimpoi
- Editura RAFET
- 0 Comments
- Fără categorie