Mirajul copilăriei – o secundă din infinitul dorului
Acum cad pradă amintirilor și emoțiilor. Nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplă așa ceva. Eu, puternicul, cel care purtam munții pe umeri, fluviile, oceanele sub pleoape, și câmpiile în libertatea respirației, am îngenuncheat în fața copilăriei mele. În candela sufletului lumina creștea în dor puternic…
Am intrat cu sfială și smerenie în Căminul Cultural din satul meu natal, unde nu mai intrasem de mai bine de cincisprezece ani. Atunci lansasem monografia comunei, prilej cu care am fost distins cu titlul de Cetățean de onoare al comunei Buda.
Mi-am adus aminte brusc de soții Tăpârjan și o tristețe cerească m-a cuprins. Am închis ochii și, involuntar, am rămas pe loc, ca într-un moment de reculegere. Un nod în gât și șapte lacrimi în inimă își anunțau prezența pe o respirație iute. Sala era plină. Căutam să-mi pun ordine în gânduri. Mulți tineri, foarte mulți. Lume pe care acum o vedeam pentru întâia dată. Oameni frumoși. O altă generație prin care eu pășeam ca printr-un labirint al necunoscutului. Căutam cu înverșunare să mă regăsesc, dar nu. „Sunt mai bătrân ca timpul”, îmi spuneam. Printre ei, câțiva cunoscuți ai copilăriei mele. Inima îmi tresărea ori de câte ori îi priveam și păcătoasa mea inimă se juca cu soarele și luna de atunci, din primii ani ai vieții mele. Revedeam ulițele, casele, oamenii, școala, biblioteca, biserica și vestita gârlă (râul Râmnicu Sărat), cum șerpuia printre amintiri. Toate acestea într-o secundă enormă. Dacă nici ei, cei 4-5 prieteni ai copilăriei, nu ar fi venit, oare aș fi mai recunoscut copilăria? Greu de crezut…
Când am intrat, în sală era un murmur plăcut, un zâmbet al păcii și al conviețuirii, apoi s-a făcut liniște. Nu voiam așa ceva. Inima galopa, galopa… Aș fi vrut să fac parte din murmur. M-am așezat cuminte în sală. Privirea îmi aluneca pe chipul celor care mă priveau curioși. Încercam să par un om normal. Eram, totuși, unul de-al lor.
La un moment dat am văzut cum se deschide ușa larg și intră diriginta mea și profesoara mea de limba și literatura română din gimnaziu, doamna profesor Gherghina Eftenaru. Am simțit cerul și pământul cum deschid lumina din palmele mele și împăienjenesc totul cu iubire și prețuire. O altă bucurie și-un altfel de emoție m-au copleșit la revederea cu doamna mea profesoară. Eu, elevul de altădată, eram acolo în calitate de scriitor. Cumplit și înălțător sentiment! „Dacă o să greșesc?”, îmi răsună strident și nechemată printre amintiri această întrebare. Eram din nou elev și asta îmi făcea ca sângele să-mi clocotească a verde, a crud, a copilărie. Închid ochii și realizez cât dor rămăsese nenumărat.
Doamna profesor Lia – Svetlana Anca, directorul Școlii Gimnaziale Buda, anunța din „capul scenei” deschiderea manifestării. Mă rugam în gând să nu mă cheme pe scenă. Am intrat în panică. Este cunoscut faptul că eu nu stau, nu prezint decât din mijlocul oamenilor. Eu sunt ca ei, ca cei care vin la astfel de manifestări culturale. Ei sunt cetățenii mei de onoare ai frumosului și nu pot să stau la distanță de ei și să le explic cât de frumos sunt eu. Rare sunt cazurile în care am stat la o masă, la un prezidiu. E vina mea că nu-i spusesem doamnei director dorința mea. Pe lângă emoții, iată că m-a cuprins și panica.
Salvarea a venit de la piesa de teatru „Vrem să vă dăruim o fereastră” de Matei Vișniec, inspirat aleasă și pusă în scenă de elevii școlii gimnaziale, sub îndrumarea doamnei profesor Lia – Svetlana Anca, și interpretată magistral de elevi. Cât a durat piesa, au dispărut emoțiile și panica. Când am fost chemat pe scenă, au revenit brusc. Am urcat cu greu și cu sfială. M-am uitat în sală. Eram așa de departe de oameni… Nu am privit niciodată oamenii de sus. Scena îmi părea de înălțimea frigului. Lia – Svetlana Anca mă prezenta elogios. Nu am auzit prea multe, dar la un moment dat vorbea despre biblioteca familiei Domniei Sale și despre faptul că din familie a deprins gustul cititului.
Uit mereu cine sunt, când mirajul copilăriei mă inundă… Am prins ideea și am spun că și eu am beneficiat de vasta bibliotecă a familiei sale. I-am citit toată biblioteca, deci pot spune că avem împreună aceleași lecturi, eu fiind prieten cu părinții Domniei Sale, tatăl ei fiind un general al cititului.
Am preluat microfonul, am zis 21 de cuvinte cu înțeles biblic și încet, încet am coborât din „capul scenei”. Vorbind, vorbind, mergând ușor, cum îmi este obiceiul, am traversat toată sala cu privirile ațintite spre mine. Tema era lectura și, evident, eu căutam calea cea mai simplă pentru elevii din sală să le creez curiozități, să le nasc idei, ca până la urmă să guste din plăcerea cititului, a lecturii. Grea misiune în aceste clipe de glorie a indiferenței…
Alunecam în cuvinte, în amintiri. Ceea ce-mi propusesem să spun zburase din mintea mea. Am prins o pauză când inima și respirația au revenit la normal și am putut să mă apropii de profesoara mea, să-i sărut sufletul. Am schimbat câteva ceruri și cuvinte de aur. Sper, chiar dacă prin discursul meu nu am reușit poate să îndemn niciun elev la lectură, că măcar au fost martori la respectul și prețuirea mea pentru profesori, pentru ca și ei, la rândul lor, să-și respecte și să-și prețuiască sincer profesorii.
Am revenit și le-am povestit întâmplări diurne, cunoscute de cei care mă citesc. Timpul parcă s-a rupt în două. Lumina din sală se stingea și se aprindea colorând cuvintele și trăirile celor din sala arhiplină. Am vrut să recit o poezie, două, dar lumina difuză mi-a obturat vederea. Am recitat din memorie, cu greu. Lia mi-a făcut semn că trebuie să intre un alt moment. Am predat microfonul în momentul când toate emoțiile se risipiseră. Cât de calm și senin devenise timpul! De pe scenă auzeam un cântec popular. Două voci excepționale interpretând magistral.
Doamna profesor Lia – Svetlana Anca, cea care a făcut posibilă această întâmplare, a rostit cuvântul de închidere. Începeam deja să regret. Parcă prea puțin ține frumosul! Când am vrut să mă ridic, să plec, un val de concetățeni cu romanul meu “Moartea nu ajunge niciodată la inimă“ în mână, se așeză frumos în jurul meu, așteptând autograf. Am ținut ad- hoc o sesiune de autografe, poate cea mai frumoasă sesiune de autografe.
Altfel se leagă bucuriile cu rădăcinile copilăriei, iar mirajul copilăriei a fost iarăși o secundă din infinitul dorului pe care-l port spre eternitate.
Constantin Marafet