Nicoleta MILEA[1]

Constantin  MARAFET: MOARTEA NU AJUNGE NICIODATĂ LA INIMĂ

Roman al unui destin, Moartea nu ajunge niciodată la inimă, Editura Rafet, 2024, îl situează pe Constantin Marafet în actualitatea literaturii, în acord cu timpul, cu aspirația spre cunoaștere și spre transformarea trăirii în text. Citindu-l, descoperim multiple semne/relații de viață cu alte sfere de cunoaștere – psihologie,  sociologie, filosofia culturii (sacră și profană), etică. Prin autor-narator-protagonist, urmărind etapele și vârstele modului de a exista, suntem puși în fața unei teme generoase, precum și a unor motive subordonate dominantelor creației. O carte ca aceasta evidențiază în mod necesar o problematică întemeiată pe întrebări decisive asupra sensului propriei existențe, nu însă detașată de a celorlalți, ci, dimpotrivă, raportată esențial la universul semenilor săi.

Moartea nu ajunge niciodată la inimă nu este o metaforă abstractă, ci înțelegerea, potrivit înțelepciunii la care ajunge medicul Vladimir după ce, parcurgând un întreg labirint, sub semn divin, recunoaște că, deși trupul este fragil, neîntinată rămâne „inima” de boli sau de alte atingeri.

Compoziția romanului dezvăluie ținuta întregului ansamblu arhitectonic structurat în șaisprezece capitole cu titluri sugestive (1.Ridicarea spre cer; 2.Nimic nu e mai fals ca soarele; 3.Doar orizontul e lipsit de păcate; 4.Baden; 5.Când Dumnezeu nu te lasă din brațe; 6.Când ai sufletul împovărat, coșmarul poate fi salvarea ta; 7.Despre cerșetori și focul inimii; 8.Cum am aflat costul unei pâini; 9.Două vieți, o singură iubire; 10.Zile păienjenite; 11.Locuința de sub pod; 12.Operația; 13.Arestarea; 14.Dragostea nu trebuie înțeleasă. Ea trebuie trăită; 15.Răscoala inimii; 16.Sfințirea) și un Epilog, în care epicul urmează linia ascendentă a conflictului, brodat firesc în etape succesive din viața protagonistului.

Cele mai multe motto-uri au caracteristica unor profunde cugetări, extrem de elocvente pentru dimensiunea reflecției:  „Omul nu poate învinge un ocean, oricâte râuri și-ar lua drept partenere”;  „Nici în amintiri nu poți să ocolești locul nașterii. Te întorci mereu ca un criminal la locul faptei”; „Dacă în viață îi dai atenție fiecărui foșnet care te înconjoară, poți înțelege semnele divinității”; „Prietenii sunt ca o prelungire a iluziei în oglindă”; „Când recunoști minciuna în vorbele prietenilor, să fugi în brațele dușmanilor și să te predai”;  „Nu poți să-ți ții gândurile în frâu, dacă-ți sunt străine”; „Rutina rupe zilele din marele plictis și-l îmblânzește”; „Când viața devine un jurnal al corzilor de vioară, tu înoți în uitare”;  „Sunt trecute la pierderi irecuperabile orele petrecute fără dragoste”; „Nu poți ține inima întemnițată într-un trup și nici cântecul păsărilor nu-l poți interzice”. O atare rostire nu este de fel singulară, ea poate fi regăsită pe tot parcursul romanului, semn de contopire și de asumare profetică a unei misiuni dăruite scriitorului.

„Eram uimit de frumusețea, gingășia și sufletul acestui loc care îmi dădea tinerețe și visare numai privindu-l. Nu era un țărm pământean. Numai un om ales a putut găsi acest colț de rai magic și să construiască această magnifică mănăstire.” Așa începe primul capitol, Ridicarea spre cer, care deschide romanul și de unde pornește Vladimir prin labirintul lumii și al sinelui, neînțelegând, ce căuta acolo: „De ce acceptasem? Eu, care nu credeam decât în puterile mele, acum eram în fața unui clarvăzător și pe deasupra și preot? Mă pufnea și râsul. Râdeam de mine,” Convins că se adresează unui cititor care-i acceptă îngândurările, cercetează interogând direct, uneori patetic, dar acut, viața, dimensiunile ei invadate de fapte, de raporturi interumane, de respirația semnelor lăsate de oameni – mărturii durabile sau trecătoare ale timpului.

Întâmplările, faptele, evenimentele care dau substanță romanului (modalitate de exprimare sau de autoexprimare) trezesc interesul cititorului și în măsura în care identificăm sau refacem urme vii ale scriitorului, ale locurilor natale, ale mediului medical din țară și de la Viena sau ale personajelor sale, semnificanții unor semnificații, cu indelebile satisfacții spirituale. De la cumplita trăire  interioară, provocată la aflarea veștii că fiica sa, Sofia, trebuie tratată de cancer (aici identificăm și intriga romanului), până la sfințirea locașului de cult, căruia îi pusese bazele, parcurge, în paralel, labirintul întru suferința ființei,  dar și prin labirintul sinelui, condus, firește, de un inițiat, în recunoașterea semnelor divine. Suferința fiicei sale acționează ca un catalizator, oferindu-i medicului o nouă perspectivă, despre medicină/știință și sacru. Călătoria spre Viena, la AKH unde tehnologia medicală atinge cote înalte), nu a fost o simplă deplasare într-un alt spațiu geografic, ci un adevărat pelerinaj al suferinței (și timp necesar pentru introspecție). Preotul îi amintește că, fără sprijin divin, chiar și acolo, oricât ar fi de avansată tehnologia și oricât de buni ar fi medicii, viața și moartea rămân în afara controlului uman.

Când reală, când imaginară, depășind în mod evident atât statutul unui roman de dragoste , cât și pe cel al unui roman psihologic, Moartea nu ajunge niciodată la inimă este o gravă meditație asupra condiției ființei umane, asupra aspirației acesteia de a-și depăși limitele, înțelegând cum să primească înțelepciunea divină prin iubire. Protagonistul, medicul ginecolog, numai cu ajutorul inițiatului, un preot cu har, își poate depăși vulnerabilitățile, ca să poată ajunge la împlinirea idealului divin: „Dumnezeu este mare, a spus preotul. Dacă tu  ești orb, trebuie să vadă cineva pentru tine. Așa e făcută lumea. Nu te putem lăsa să umbli și să semeni orbire, întuneric. Suntem născuți să recunoaștem semnele divine. Tu ar trebui să le recunoști primul, fiindcă tu citești zilnic din înțelepciunea lumii, cărți după cărți, dar, dacă ai citi și Biblia, ce bine ar fi… Acolo găsești totul despre viața veșnică. Nu mai ai nevoie de nimeni să te conducă. Înțelegi acum cum de știu, de unde știu?”

Și doctorul Cenușă de la AKH insistă „să nu mai ia numele Domnului în șagă”. Vladimir nu întârzie să vină cu argumente: „Vezi tu, Cenușă, viața mea a fost una obositoare și plină de încercări zdrobitoare. Experiența și strigătele în pustiu m-au dus în centrul acestei disperări. Uneori, recunosc, sunt într-o dualitate perfectă. Sunt un biet om care caută cărările pierdute ale vieții. Totul a decurs într-un iureș drăcesc în viața mea, nu omenesc. Dumnezeu poate există, dar pentru cine? Îmi este de ajuns să știu că sunt un ratat…”

Mărturiile lui Vladimir sunt dintre cele mai dramatice, dar Cenușă, ca un prieten adevărat, descifrând momentul simptomatic, continuă  cu îndemnuri confesiunea atitudinilor definitorii: ”Ești într-un proces firesc de dumnezeire. Când vei scăpa de lanțurile neîncrederii, vei fi cel mai bun creștin. Acum diavolul joacă cu tine șotron. Vorbele tale sunt cauzate și de durerea sufletească. Bucură-te! Dumnezeu te pune la încercare. Numai pe oamenii buni îi pune la astfel de încercări lumești. Vei trece proba asta. Sunt sigur de lucrul acesta. Otrava care ți-a cuprins mințile va găsi singură antidotul și pedeapsa voastră va fi bucuria. Roagă-te, crede și totul va fi bine, inclusiv operația va decurge așa cum îți dorești.”

Nu despre o logică simbolică este vorba aici, ci, de o marcă descifrabilă, ce conduce la interpretare, și acesta este cea a Sofiei, căci ce rămâne nu este neapărat imaginea, ci profundul, Înțelepciuea. Exegeza este mai mult decât o interpretare semantică (necesară și incitantă). Ea devine posibilitatea de a edifica un destin, de a descoperi divinitatea în sensul uman. Așa ajungem la o cheie fundamentală în care trebuie citită cartea – o carte de înțelepciune –  spunând un adevăr și oferind un model: „Mi-am făgăduit că, dacă totul va fi bine, voi crede în Dumnezeu. Eram conștient acum, printre milioanele de gânduri, că numai Dumnezeu poate face o minune.(…) Abia acum sesizam, făcându-mi cruce, că nu era doar un  gest, o formalitate. Spiritul divin îmi purifica trupul și sufletul și, cel mai important, că El era prezent, fără să-mi atingă trupul. Eram binecuvântat cu brazda de sânge a lui Iisus Hristos.”

În ciuda profesiei sale, Vladimir a realizat că a trăit într-un întuneric spiritual, că dincolo de știință nu mai nimic. Realitatea imediată poate fi citită în multe feluri. El, medicul, vedea totul numai din perspectivă științifică. Doar când disperarea l-a invadat, îl pune pe gânduri propunerea preotului de a realiza o lectură spirituală, pentru că noi, oamenii, „suntem născuți să recunoaștem semnele divine”. Pentru Vladimir, suferința fiicei a fost prima și cea mai puternică „lecție de smerenie”, dar și pasul decisiv al întâlnirii cu divinitata.

Relația dintre Vladimir și preot, structurată compozițional pe tehnica fertilă a conversației, cu privire la știință și credință – a fost rodnică, nu a rămas doar la nivel teoretic,  a condus pe deplin la schimbarea de mentalitate, caracterizându-i de acum înainte trăirea, gândirea, simțirea. Două chipuri sunt aici axiale, unul inițiindu-l pe celălalt. Ele au pitorescul unei autenticități pe care nu atât înfățișarea le-o conferă, cât seninul privirii ce însoțește vorba: „Voi încerca să te ajut, Vladimire! Tristă povestea vieții tale…”

Personajele romanului sunt acreditate de autor să-i reprezinte mesajul pe care-l transmite cititorului și, mai departe, posterității. Vladimir, vocea auctorială deghizată, protagonistul romanului, medicul cu suflet patetic și contradictoriu, cu o conștiință pătrunzătoare, un ins cu o structură ambiguă, dar care, de la atitudinea de ateu convins, căutându-se pe sine, și cu ajutorul preotului cu har,, înaintează de la negație și ateism, la credință activă”, este o construcție tulburătoare, prin ineditul trăirilor ce explică stări sufletești și gânduri ale ființei – reflexul unui respect al frumosului din om.

Din universul uman al cărții amintim personaje feminine, Sofia (fiica lui Vladimir care a fost operată la AKH), Sandra (tânăra de o frumusețe rară, care vindea flori, la Viena, printre mese, la o terasă), Iana, Brândușa, Marița, fata lui moș Gheorghe, rotarul, – create, într-un fel sau altul, pentru a contribui și a susține o nouă ipostază a lui Vladimir, însetat de aspirația la fericire prin iubire. Sandra este cea care îl readuce la viață pe Vladimir, făcându-l să trăiască momente de beatitudine, pline de un farmec cu totul aparte. Vladimir abia acum simte deplinătatea iubirii și acest fapt este datorat femeii capabile de a-i stârni pasiunea și de a-l ajuta să-și depășească limitele, pentru a se ridica la nivelul iubirii absolute: „Multă vreme nu înțelesesem ce se întâmplă cu mine, cu noi. Nici acum nu înțelegeam prea bine. Totuși am dat o definiție la tot ce ni se întâmplă/ I-am zis simplu – iubire”

Despre doctorul Vladimir, părintele Macarie nu și-ar fi închipuit niciodată că o dragoste îl poate duce la pierzanie.„Iubind cum iubește el o femeie, moartea nu îi va ajunge niciodată la inimă”. Dumnezeu a îngăduit, până la urmă, „să ne desăvârșim dragostea”. Transformându-și suferința în slujire, prin decizia de a ctitori un lăcaș de cult și prin iubire, Vladimir atinge apogeul divin. Explorând puterea de regenerare prin sacru, la finalul călătoriei sale inițiatice, Vladimir nu încheie, ci, dimpotrivă, prin împlinirea spirituală marchează un început, prin trecerea de la biologic la metafizic: „Trupul e atât de împuținat, încât dorul a împrejmuit muntele. M-au uitat toți. Asta-i marea mea satisfacție”.

Celelalte personaje  ale romanului au rolul de a defini, asemenea unor voci trimise din umbră, dinamica vieții de dinafară, și, uneori de dinăuntru a lui Vladimir: preotul Serafim, preotul Macarie, prietenul Traian ( care îl duce cu mașina la Viena și în compania căruia trăiește cele mai imprevizibile atitudini de comportament),  un fost coleg, Cenușă (care l-a găzduit la Viena, fiindu-i de mare ajutor și în spital), doctorul Bauman de la AKH (care a operat-o pe Sofia), călugărițe, călători, personal medical etc.

Într-un episod de coloratură aparte, cu o forță rară a detaliului, a surprins spațiul în care își duceau viața cerșetorii, în special cei de o anumită etnie, hoții, pușcăriașii, criminalii și gunoierii, la Viena – Gică, Boșoalcă, Bounegru, Zambilica, Varvara, Cadâr, amintind, cumva de Groapa lui Eugen Barbu. Focalizarea o face pe spiritul lor de solidaritate, dar și pe modul lor de a fi, dincolo de imaginile terifiante ale existenței.

Valoarea artistică a romanului constă, nu numai în arta cu care a creat personaje vii, ci și în modul de a construi fiecare episod dramatic sau sentimental, în mânuirea cu finețe și naturalețe a monologului și a dialogului, a introspecției, a paginilor de analiză psihologică. Concentrarea narațiunii în episoade cheie pe detalii, gesturi, atitudini, precum și descrierea din final, au valoare de simbol, pus în lumină prin virtuțile comunicării.

Odată citită, Moartea nu ajunge niciodată la inimă, nu se mai uită!