ESEU-PAMFIL ȘEICARU, SCREIRI DIN EXIL
Înţelegerea trecutului presupune să ne situăm în momentul cercetat și să judecăm personajele și evenimentele aşa cum au fost ele la vremea lor, cu viitorul neştiut în faţă, ca și cum habar n-am avea care a fost sfîrşitul istoric. Parcursul ziaristic, literar, politic și uman al lui Pamfil Șeicaru interferează cu războaiele și cu șocurile istoriei țării sale, însă cu precădere cu cele ale unui secol XX chinuit și sfâșiat.
Exilul românesc este un puzzle imens care nu poate fi redus la o singură perspectivă, fiindcă există mai multe niveluri de realitate, atât din punct de vedere conceptual, cât şi istoric. Exilul din anii comunismului a fost o formă de luptă, de conservare, de supraviețuire, de visare cu ochii deschiși, o altă stare și un altfel de gîndire a românilor. Ea era conservată departe de comunism, în lumea liberă, în cel mai complex și periculos război rece din istorie.
Reacţia la comunism a îmbrăcat în România forma rezistenţei militare şi culturale şi, foarte târziu, forma dizidenţei intelectuale (ideologice şi politice).
În istoriile literare româneşti: primul val de exilaţi a ajuns peste hotare în anii `40-`50, cel de-al doilea, în anii `60-`70, iar următorul, în anii `80. Nu am insistat pe deosebirile semantice dintre diasporă, exil şi emigraţie, pentru că este un subiect încă deschis dezbaterii, iar pentru acest eseu am optat pentru termenul „exil”.
Spunea cineva, că pe cei din exil, probabil, i-a ajutat foarte mult să se întoarcă măcar cu gândul nu acasă din punct de vedere geografic, ci într-o anumită zonă culturală, pentru că au avut totuși cu ei această țară, care este România, precum și biserica ortodoxă românească. Se spune așa: când emigrezi, rămâi mereu un emigrant oricât de bine ar părea că te-ai integrat în noua patrie mumă. Peste tot în lume, numitorul comun, ca să nu spunem semnul de recunoaștere al emigrantului, este însingurarea. Mai mult sau mai puțin vizibilă, desigur. Prin forța lucrurilor, rămâi mereu un om străin într-o țară străină, tolerat de localnici, asimilat și nu prea.
Exilul a reprezentat o tensiune dramatică pe care numai cei care l-au trăit o pot înțelege în profunzime. Pe bună dreptate, în sinea lor mulți dintre membrii exilului au dezvoltat caracterul unor eroi și au construit în jurul lor veritabile cetăți culturale românești. Adică biblioteci, centre de rezistență spirituală, biserici, școli și grupuri de influență.
Eroii noștri de departe, curajoșii românilor au avut parte de o a doua dramă a vieții lor. Prima a fost cea provocată de despărțirea de țară și de înfruntarea bolșevismului. A doua de dispariția acestei misii eroice. După 1990, mulți s-au simțit ca soldații trecuți în rezervă după sfîrșitul unui război. În exil, în rezistență, viața lor avea un sens nobil.
După 1990, departe de țară, din ce în ce mai ignorați de cultura intrată în faza adaptărilor la economia de piață, cu lupta lor în multe cazuri nerecunoscută oficial și nerecompensată, personalitățile exilului au fost obligate să trăiască o a doua dramă.
Câte nu se leagă, bune ori rele, de viața și de opera lui Pamfil Șeicaru (1849-1980)? iar azi, avem nevoie de un Pamfil Șeicaru, pentru că publicul dorește să afle informații utile și nepărtinitoare și mai ales analize lucide ale evenimentelor interne și internaționale.
Pamfil Șeicaru s-a născut la 18 aprilie 1894, la Tăbărăști, județul Buzău. Jurnalist, eseist, memorialist, prozator, director al ziarului „Curentul”.
Numele adevărat al lui Pamfil Şeicaru era Pamfil Popescu. Din momentul în care intră în activitatea gazetărească renunţă la numele său, considerându-l a fi prea comun şi începe să scrie sub numele de Şeicaru. Cursurile gimnaziale le-a urmat la Tecuci, iar cele liceale în Bârlad, după care, în 1914, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii București. Din cauza războiului îşi va întrerupe studiile pe care le reia ulterior, după 1918.
Se distinge în luptele din munţii Oituzului (27-29 august 1917), din Primul Război Mondial, ca sublocotenent, iar pentru faptele sale de vitejie este decorat de către Regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul” în rang de cavaler, iar din partea generalului francez Berthelot primeşte decoraţia „La Croix de Guerre”. Plecat din ţara sa, în care se instalase noul regim prosovietic, a fost judecat de Tribunalul Poporului (22 mai- 4 iunie 1945) şi condamnat la moarte în contumacie. Sentinţa ce rezultă din rechizitoriul procurorului, de fapt al acuzatorului public din 1945, care a judecat şi marile procese ale celor mai importanţi ziarişti din România şi care nu era altcineva decât Alexandra Sidorovici, viitoare soţie a oracolului de după 1989, Silviu Brucan, anunţa că Pamfil Şeicaru este acuzat de „crimă pentru dezastrul ţării”, „săvârşirea unei crime de război” prin faptul că a părăsit teritoriul naţional şi s-a pus în slujba inamicului.
,,Pamfil Șeicaru a fost un stâlp al presei românești (Pamfil Șeicaru, cel mai mare ziarist român din toate timpurile -aprecierea aparține multor cercetători ai domeniului) până la 10 august 1944. Multe dintre marile probleme economice, sociale, juridice și politice de astăzi le întâlnim și în luările de cuvânt ale lui Pamfil Șeicaru din perioada 1920–1930, când a fost parlamentar independent. Întâlnim în intervențiile lui Pamfil Șeicaru referiri la corupția guvernamentală și administrativă. Dar ceea ce citim în discursurile lui, referitor la actele de corupție din perioada interbelică, sunt „palide”, „timide” fapte față de cele pe care le-am întâlnit și le vedem acum, zi de zi. Eleganța referirilor la faptele interbelice de corupție, dezvăluite de Pamfil Șeicaru, o observăm și în limbajul său. Termenul folosit de Șeicaru este următorul: „Se pare, după cum rezultă din sursele noastre, că domnul director general, domnul ministru a încasat «filodormă» (cuvânt de origine neogreacă)”. Polemicile parlamentare, confruntările, dialogurile: P. Șeicaru – Nicolae Iorga; P. Șeicaru –Virgil Madgearu; P. Șeicaru – A.C. Cuza, în mod deosebit, P. Șeicaru – Octavian Goga sunt capodopere ale genului, obligatoriu de citit și de însușit ca tehnică, consistență, respectul adversarului și eleganță a cuvântului de toți cei care urcă, azi și mâine, la tribuna parlamentară. În concluzie, cel care ne demonstrează cel mai bine de ce, în cei peste 30 de ani de libertate, România face pași mărunți și nesiguri în dezvoltare, concomitent cu pași mari și concreți în direcția proastei guvernări, îmbinată cu corupția la cele mai înalte cote, este chiar Pamfil Șeicaru, prin ceea ce ne oferă cu privire la nevoia unei clase politice performante, înalt pregătite, profund morale și corect selectate.”[1]
E de la sine înţeles că toţi exilaţii şi-au dorit întoarcerea acasă, iar cu speranţa aceasta în suflet au reuşit să depăşească toate problemele cu care s-au confruntat în ţările lor de adopţie; însă, anii au trecut, aşteptarea a devenit tot mai lungă, iar mulţi dintre ei s-au stins din viaţă departe de casă, fără a-şi fi îndeplinit visul de revenire pe meleagurile natale.[2]
Dar, întotdeauna există o speranță. Nimeni nu își mai putea închipui că un rege alungat din țara sa se va întoarce exact de acolo de unde a fost gonit, din Palatul Elisabeta. Regele Mihai, 10 ani pe tron, 50 în exil, e o lecție care e foarte importantă.
Scriitorii plecați în exil nu au întrerupt niciodată relațiile cu România și și-au respectat prieteniile și prietenii, indiferent de orientarea lor ideologică.
Avem posibilitatea de a cunoaște viața și activitatea scriitorilor din exil între anii 1944-1989, după opinia mea, din cel puțin două surse, studiind arhivele securității și relatările, scrierile, memoriile celor care au avut posibilitatea ca prin activitățile din afara țării, să-i întâlnescă pe cei aflați în exil.
Pamfil Șeicaru părăseşte România pe 10 august, fiind trimis de Mihai Antonescu în Spania pentru a tatona terenul pe plan diplomatic în vederea ieşirii României din cel de-Al Doilea Război Mondial, precum şi pentru a asigura, în condiţiile iminentei ocupări militare a ţării de către sovietici, propaganda în favoarea intereselor naţionale.
În 1945, din 22 mai până pe 4 iunie, Pamfil Şeicaru a fost judecat în lipsă, în ţară, în procesul ziariştilor „criminali de război vinovaţi de dezastrul ţării” şi condamnat la pedeapsa capitală.
Pentru respectarea adevarului istoric am considerat că factorul de seamă al acestui demers trebuie sa fie echilibrul cantitativ si calitativ al datelor prezentate. Istoria, pentru a fi cu adevărat istorie, trebuie să fie cinstită, coerentă, lipsită de ideologie și cât mai apropiată de fapte.
Păstrând jocul de cuvinte, faptul că pe lume mai există cărți ne salvează de la amnezia colectivă, așa că, să răsfoim moștenirea lăsată de Pamfil Șeicaru în cărțile sale și ale scriitorilor care l-au cunoscut, dar și faptul că cel mai lung în istorie este cel de la vorbă la faptă.
Din cartea lui Vasile C. Dumitrecu ,,O istorie a exilului românesc (1944-1989)” aflăm de mizeria în care se zbătea Pamfil Șeicaru exilat. Grav bolnav, părăsit de ceilalți români, dar și de fică-sa, Violeta Vergne, care-i trimetea cu chiu cu vai, din Franța, 250 de mărci pe lună, marele gazetar e dus la medici pe banii lui Vasile Dumitrescu.
Orientarea politică majoră stabilită de regimul Ceaușescu, a fost aceea de cunoaştere a emigraţiei române, pentru a preveni orice încercări de atragere a acesteia în acţiuni ostile îndreptate împotriva statului român, paralel cu apropierea şi influenţarea sa pozitivă. Ea şi-a găsit exprimarea sintetică în fraza rostită de către şeful Direcţiei de Informaţii Externe, colonelul Nicolae Doicaru: „Pe cei din emigraţie trebuie să încetăm a-i mai privi ca fiind de cealaltă parte a baricadei”.
Pamfil Șeicaru a ajuns din saloanele puterii, unde își exercitase influența zeci de ani, un fugar apatrid trăind la limita sărăciei. Nicolae Ceaușescu, dintr-un militant ilegalist la început de carieră, devenise puternicul conducător al României comuniste. Pamfil Șeicaru, Nicolae Ceaușescu, cine a câștigat?[3]
Însuşi faptul că un om condamnat la moarte, cum era Pamfil Şeicaru, a fost adus în ţară, la dorinţa lui, pentru a-şi revedea locurile de suflet, de către Direcţia de Informaţii Externe şi nu de altcineva, faptul că la recepţiile – atâtea câte erau – organizate de ambasadele României la zile festive veneau şi invitaţi de frunte ai emigraţiei, mai puţini la început, apoi din ce în ce mai numeroşi, faptul că redactori de la posturi de radio considerate, ani buni, drept ostile (spre exemplu, secţia română de la Deutsche Welle) nu mai evitau contactele cu reprezentanţii oficiali români – şi exemplele ar putea continua – toate acestea arată o modificare substanţială de atitudine.[4]
În exil, inițial în Spania, Pamfil Șeicaru înțelege tâlcul negocierilor de la Teheran și Yalta, fiind un denunțător înfocat al ,,vânzării statelor est-europene către U.R.S.S. În 1939, a fost singurul ziarist român care a afirmat că aşa-zisele garanţii militare oferite de Marea Britanie şi Franţa pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. Pamfil Șeicaru și-a făcut din subiectul Rusia, după cum se știe, o misiune pe care a urmat-o de la documente până la influențe politice de rang înalt.
În exil Pamfil nu s-a mai putut exersa ca ziaris în deplinătatea înzestrării sale. Erau căteva bariere greu de trecut: schimbarea mediului intelectual și politic, dificultățile de limbă și integrare într-un sistem al presei cu alte mecanisme de funcționare decât cele din România interbelică. El a făcut alceva: a publicat cărți, traduse în spaniolă, în franceză, în germană, dar scrise și în limba română. Dintre aparițiile din străinătate se pot menționa: Pax Americana o Pax Sovietica (1947), Istoria partidelor politice din România (1959), La Roumanie dans la Grande Guerre (1968), Karl Marx- Însemnări despre România (1968), Adevăruri care trebuie amintite (1980). În 1994 în România i-a fost publicat un incitant volum de corespondență, Pamfil Șeicaru-Scrisori. În 2007, sub îngrijirea lui George Stanca apare Istoria presei, în care Pamfil Șeicaru ajunge la concluzia că ,,presa este <<coridorul prin care trece vântul istoriei>>” și recunoaște că ,, În condițiile și cu mijloacele de care dispun în exil, o istorie a presei în România, este imposibil de realizat în cazul în care năzui să satisfac exigențele unei adevărate lucrări științifice”[5]
Destinul său de exilat s-a desfăşurat în jurul ideii şi al dorinţei de a face cunoscut și de a dovedi cititorilor prin aceste cărți, că a avut dreptate, că întotdeauna în alianțele asimetrice dintre o mare putere și un aliat mic, aliatul mic e sacrificat pe altarul aliatului mare.
Theodor Codreanu, critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, într-un articol ,, România şi dotla bolşevică” publicat în revista ,,Contemporanul”, din 1 decembrie 2021, despre cartea ,,Dolta”, publicată de Pamfil Șeicaru, în 1949 la Paris, că este ,, una dintre cele mai pătrunzătoare opere ale exilului românesc… Ziaristul scria, nu întâmplător, cuvântul ДОТЛА cu litere ruseşti, scrutând cu o forţă de previziune uimitoare tot ce se va întâmpla cu Ţara căzută sub hoardele sovietice, considerând violenţa bolşevismului ca descinzând direct din cea a tradiţiei mongoloide a ţarismului, aşa cum o radiografiase Eminescu: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind‑o de mlădoşenie şi dându‑i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa‑numitele misiuni istorice care‑şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.”
Pamfil Şeicaru are în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) mai multe dosare conexe, de problemă, dosarul deschis de Siguranţă, dar şi cel penal. Cel mai interesant, arată Florian Bichir, este dosarul personal, predat C.N.S.A.S. de Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) şi care are nu mai puţin de şase volume, cu un total de 2083 pagini.[6]
Statutul de condamnat la moarte, pe care gazetarul l-a avut mulţi ani după ce a părăsit ţara, i-a determinat pe cercetătorii români să ignore cu mare uşurinţă realizările lui Pamfil Şeicaru.
Activitatea publicistică desfăşurată de Pamfil Şeicaru în exil este prezentată în două lucrări de referinţă, publicate de Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte -Pamfil Şeicaru(2001),şi René Al. de Flers, Pamfil Şeicaru aşa cum a fost (2009). Cele două cărţi sunt completate de alte câteva studii realizate de Sorin Gabriel Ioniţă, Nicolae Florescu şi Marian Popa. Lucrările autorilor menţionaţi nu acoperă însă etapa petrecută de Pamfil Şeicaru în ţară.
Este o recunoaștere a unui scriitor de valoare, Victor Frunză, un alt scriitor expatriat, născut pe 8 iunie 1935, în comuna Dumitrești, pe atunci jud. Ramnicu-Sarat, care scria în monografia sa, : ,,Sunt tentat s-o strig în piața publică: <<Dreptate pentru Pamfil Șeicaru!>>. El nu aparține stângii naționaliste sau dreptei. El nu poate fi anexat unei direcții. El aparține culturii române în totalitatea ei”. De asemenea afirmă într-un interviu din Jurnalul Național ,,Am scris mai multe cărți de proză, între care una cred ca este deosebită (<<Fire de aur pe blana de oaie – din povestirile natelei>>),unde afirmă scriitorul ,,încerc să scot din necunoscut scrierile politice ale prea puțin fericitului Pamfil Seicaru”
Monografii asupra personalității lui Pamfil Șeicaru au fost semnate, după 1990, de Victor Frunză, Destinul uni condamnat la moarte, Pamfil Șeicaru(2001), Alecu de Fleurs Rene- Pamfil Șeicaru așa cum a fost- Un erou al întregirii naționale și jurnalist de faimă al României(2009), George Stanca- Șantajul și etajul. Pamfil Șeicaru între legendă și adevăr (2002), Florian Bichir- Pamfil Șeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august1944/23august 1976, Editura Militară, 2015.
Măcar postum, trebuie să-i recunoaştem meritele. Lucid şi rece într-un secol care parcă o luase razna, Şeicaru a ştiut şi a simţit evenimentele care se derulau sub ochii lui. Până şi detractorii ar trebui să admită că predicţiile şi sentinţele sale au fost confirmate de cursul postbelic al evenimentelor. Pamfil Şeicaru obişnuia să spună “„Eu nu am în mine nimic de javră” şi nu putea fi înregimentat ca propagandist.
În privinţa activităţii jurnalistice semnalăm lucrarea „Istoria presei” de Pamfil Şeicaru, Editura Paralela 45, ediţie îngrijită şi prefaţată de poetul şi publicistul George Stanca.[7] Aici aflăm depre concluzia la care a ajuns Pamfil Șeicaru că ,,presa este <coridorul pe unde trece vântul istoriei>”, nu cum se întâplă azi când experții în fake news/misinformation/disinformation distrug obiectivitatea jurnalistică și cenzurează arbitrar știrile.
Despre grațierea lui Șeicaru la solicitarea lui Nicolae Ceaușescu și vizita între 20-28 august 1977, în țară, între care și o noapte la Ciorogârla, proprietate ce o primise în calitate de cavaler al Ordinului ,,Mihai Viteazul”, în Războiul Întregirii, despre toate acestea, ne folosim de investigațiile făcute de la C.N.S.A.S., de către Florian Bichir, care vine cu dovezi grafice din dosarul lui Pamfil Șeicaru, informații pe care le-am accesat în revistele Historia[8] și ART-EMIS[9], din care prezentăm unele aspecte.
În senzaţionala viaţă a lui Pamfil Şeicaru intervine şi maiorul Caraman – viitorul general Mihai Caraman, o legendă a spionajului – care exact în aceea perioadă se afla la Paris, evident la datorie! El notează, după o întîlnire cu Şeicaru următoarele: „«Vlad» (devine obiectivul ,,Vlad” n.n.) a început prin a expune prezenţa sa, afirmând că pe el îl interesează, «steagul ţării indiferent cine-l ţine» şi că el vrea ca să măsoare posibilităţile pe care le are să sporească interesele ţării. Vorbind despre aceasta « Vlad » a afirmat că vrea să servească ţara, « nu partidul comunist » , pentru că el nu este comunist şi că dacă , comuniştii din R.P.R. luptă pentru prosperitatea şi independenţa ţării , el pe o cale diferită luptă pentru acelaşi lucru”.
Raportul securității (1966) consemnează referiri asupra cărții în pregătire ,,Karl Marx- însemnări despre români”, pentru apariția căreia, în ocident, vorbesc documentele DIE, Ceaușescu a acceptat să i se acorde, pentru editare, suma de 3000$.[10] Cartea vede lumina tiparului la interventia lui Nicolae Ceaușescu (interesat, cred, și să-si rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism, sovietism, hrusciovism și de oamenii lor).
Marele istoric, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, în cartea sa intitulată „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia” (Colecţia OPERA OMNIA, 2011), pune la dispoziție cititorilor, documente valoroase. Pentru prima dată este menţionată intervenţia decisivă a lui Nicolae Ceauşescu, la numai un an şi câteva luni de la preluarea conducerii Partidului Comunist, în cazul marelui ziarist Pamfil Şeicaru, judecat şi condamnat la moarte în contumacie de un aşa-zis „tribunal al poporului”, în mai-iunie 1945, într-un lot de 12 ziarişti, găsiţi vinovaţi pentru „crime de dezastrul ţării, prin săvârşirea de crime de război”. Sentinţa nu a putut fi dusă la îndeplinire, întrucât condamnatul se afla deja în exil, în Spania, din 9 august 1944, la îndemnul mareşalului Ion Antonescu, cu numai câteva săptămâni înaintea dezastrului ocupării sovietice şi a stalinizării forţate a României. Prin Decretul Consiliului de Stat al RSR (păstrat secret), Pamfil Şeicaru a fost graţiat la 12 decembrie 1966, expunerea de motive fiind semnată de ministrul de Interne, Cornel Onescu, altminteri din Gogoşiţa Doljului. Astfel încât, după 10 ani, în august 1976, a revenit pentru câteva zile în ţară, la Bucureşti, într-o totală discreţie, pentru o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu, care, din motive rămase necunoscute – cum menţionează Gheorghe Buzatu – „nu şi-a mai ţinut promisiunea”. Chiar dacă de-a lungul timpului au apărut multe lucrări interesante despre jurnalistul de faimă şi referinţă Pamfil Şeicaru, personaj interesant, chiar emblematic, sub numele de Grigore Patriciu, în romanul „Delirul” al lui Marin Preda, despre graţierea din 1966 a regimului comunist.[11]
Din Stenograma Ședinței Comitetului Executiv al Ccal PCR din ziua de 7 martie 1967.
Ședința începe la ora 18,00
Tov. Nicolae Ceaușescu:Putem începe.
Punctul 1) Cu privire la activitatea în rândul emigrației române.
Ați citit materialul?! Dacă avețiu ceva întrebări, ceva de spus?Este adevărat, trebuia făcut mai mult în această direcție.
Tov. Ștefan Voitec: Eu aș vrea să întreb dacă este o evidență la ambasade în ce privește personalitățile din emgrație? Sunt foarte multe personalități române în emigrație, dar greu de contactat de către ambasadele noastre.
Tov. Nicolae Ceaușescu:Ambasadele nu s-au ocupat de această problemă, pentru că n-au avut-o în preocupările lor, decât așa sporadic.
Tov.Leonte Răutu: Nu știu dacă sunt cuprinși și sașii emigrați din România?
Tov. Nicolae Ceaușescu: Sunt prevăzuți. Aceștia editează ziare în favoarea României.
Tov. Dumitru Coliu: Sub ce formă se vor da subvențiile acestea?
Tov. Alex. Draghici:Reviste , ziare, organizarea de ansambluri artistice ș.a.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Da, sub formă de filme, literatură, artă. Însă chestiunea aceasta cu 5.000 de dolari trebuie scoasă de aici. Se înțelege că propagandă nu poți face fără bani.
Tov. Dumitru Coliu: De aceea mă gândesc să fie scoasă din material această sumă.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Da.Tov. Paul Niculescu Mizil:Totuși, acest material este un material intern.
Tov. Petre Lupu: Nu știu dacă sunt prevăzuți și călugării?
Tov. Nicolae Ceaușescu: Da. În SUA am trimis pe Moses(Rozen), care a făcut mai mult decât ambasada.
Tov. Dumitru Coliu: Tovarășul Burcă spunea că acesta a contribuit la Ajutorul Roșu.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Sunteți de acord? (toți tovarășii sut de acord)[12]
Am recurs la documente, pentru că dincolo de opiniile, de interpretările date de diverși autori, asemenea stenograme permit fiecărui cititor să-și formeze propria părere.
Voia să publice în România romanul „Vulpea roșcată”, ai cărui eroi erau Elena Lupescu și Carol al II-lea. „Cu o viaţă între prostituţia de lux şi prostituţia de trotuar, Elena Lupescu a pus ochii pe Carol al II-lea, interesată de o legătură cu un bărbat despre care ştia, dar mai ales intuia, că poate fi uşor înrobit de o femeie cu experienţă. În romanul Vulpea roşcată, fără altă calitate decît cea memorialistică, Pamfil Şeicaru descrie pe larg manevrele Elenei Lupescu pentru a-l prinde în mreje pe Prinţul prostănac. Prin amantul ei, Posmantir, ea aranjează să meargă la serbările Fundaţiei, care beneficiau de prezenţa lui Carol. Odată rezolvată chestiunea prezenţei, lucrurile erau simple pentru o femeie ca ea.”
Securitatea face imediat rost de text (de la traducătorul din Spania) și, după lectura primelor 148 de pagini, apreciază că-i vorba despre un roman „senzațional pornografic”, care ar fi „o mană cerească” pentru regimul Ceaușescu.
Mai aflăm din cartea lui Florian Bichir „Conu‟Pamfil”, cum ne-a sugerat să i ne adresăm, el neagreând apelativul „maestre”, a vizitat, în acea săptămână de august, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la Ciorogârla şi două zile pe litoral, mai ales la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care ţinea mult să o revadă.”
Mircea Radu Iacoban, într-un articol, intitulat Scrisori regăsite arată că, din întâmplare l-a cunoscut pe Șeicaru în spațiul de tranzit al unui aeroport internațional, prilej cu care a avut o scurtă discuție care s-a încheiat doar cu un schimb de cărți de vizită, urmate apoi de o corespondență cuprinzând propuneri editoriale concrete. Din această corespondență rezultă intenția de a apela la Editura «Junimea», al cărui director era, pentru a edita lucrarea «La Roumanie dans le grande guerres» apărută la Paris în 1969, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la proclamarea României de la Nistru până la Tisa. De asemenea, mai arată Pamfil Șeicaru ,,în 1978 voi împlini 60 de ani de exercitare fără întrerupere a profesiei de gazetar, dat fiind că în anii de exil am continuat profesia la ziare spaniole și azi o încep la publicații germane. Sunt multe volume ce ar urma să le editați și ultimul va fi «Memoriile unui gazetar 1917-1978».”
Mai aflăm din această scrisoare către Mircea Radu Iacoban că , a doua lucrare pe care Pamfil Șeicaru dorea să o editeze era ,,«Istoria partidelor național țărănist și național țărănist ieșit din fuziunea primelor două partide»., dar și alte date ,, În opinia mea, lucrarea aceasta va răspunde unei necesități a generațiilor tinere care n-au cunoscut și nici nu puteau să cunoască epoca îndepărtată când existau mai multe partide. Regele Carol al doilea a suspendat Constituția din 1937, instituind dictatura conform dicționarului monarhiei franceze Charles Mauvras: „Rege și dictator”. Dictatura regală s-a prăbușit în 1940 prin abdicarea regelui dictator. Ori, un copil născut la 1937 ar avea azi 39 de ani, deci pentru el este o epocă total necunoscută – implicit dorind să cunoască epoca pluralității partidelor (n.m.: scrisoarea este datată 5 septembrie 1976). Rămâne de văzut dacă o asemenea lucrare ar fi îngăduit să apară. Această lucrare a apărut la Madrid în două volume totalizînd 700 de pagini de tipar. Sunt și alte lucrări, unele care au apărut, altele în manuscris. Începem cu ceea ce cred că va întâmpina o mai mică rezistență la eventuala aprobare. Apoi, «România în marele război». Mai am, printre altele, o serie de 50 de portrete, unele de 199 de pagini, ca N. Iorga, care ar apărea sub titlul «Fuit quodam lionem». Este un vers din Eneida când începe evocarea căderii Troiei. Evoc prin aceste portrete viața politică, literară, artistică a României până la 1944, începând din 1912. Acestea sunt lămuririle pe care eram datori să vi le dau în legătură cu dorința mea de a fi editat de «Junimea». Cu prietenească strângere de mână, al dv. Pamfil Șeicaru.” Ce mai afirmă Mircea Radu Iacoban ,,Am trimis imediat la București către „autoritățile investite cu putere de decizie”, cum le denumea Șeicaru, propunerea de includere în planul editorial a două dintre titlurile evocate în scrisoare. Răspunsul a venit repede și răspicat: NU.”
Tot de la scriitorul Mircea Radu Iacoban, mai aflăm despre o altă întâlnire cu Pamfil Șeicaru, o întâlnire întâmplătoare pe aeroportul din Istanbul. ,,Cred că era prin 1965-1966. Însoţeam echipa de fotbal a României, care n-a primit aprobarea de la autorităţile turce să-şi continue drumul spre Ankara cu amărâtul de IL-14 TAROM (cică, s-ar fi survolat obiective militare!), aşa că a trebuit să ne transbordăm, pe unde s-au mai găsit locuri, în cursele dungate ale Türk Hava Yolari. Atunci s-a apropiat de noi un bărbat, probabil cândva impunător; acum, începuse să-i albească mustaţa, ca şi părul care purta urmele unor ondulaţii vălurite. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea-salut „Români? Eu sunt Pamfil Şeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „Să fii matale sănătos, tataie!”. Am intervenit, s-au schimbat câteva banalități, i-am dat o carte de vizită („ziarilă” aştepta o cursă către RFG) şi, după puțină vreme, am primit la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Şeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că a locuit o vreme, în Germania, şi la Hotel Karlsfelofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld.”
Nici astăzi deși gesturi reparatorii s-au facut – numele și activitatea lui de ziarist nu este asezat la adevarata dimensiune. Și aici Victor Frunză are dreptate. Nu aș vrea sa aduc un exemplu anecdotic: cu un an-doi în urmă am stat de vorbă cu un absolvent al Liceului „Pamfil Șeicaru“ din Ciorogârla. Acesta – pur și simplu – nu știa cine a fost Pamfil Șeicaru. Dar asta e o paranteză.
Este relevantă opinia scriitorului Mircea Radu Iacoban ,,Am senzația c-am rămas mult datori cu investigarea mai adâncă și a biografiei (se pare că a izbutit să nu depindă hotărâtor niciodată de nimeni: nici de Carol, nici de Antonescu, nici de Ceaușescu, nici de Securitate!) și, mai ales, a scrierilor sale. Cu siguranță, nu-i prea târziu.[13]
Pamfil Șeicaru aparține istoriei Romaniei nu numai până în 1944. Ci și după aceea prin mărturiile pe care le-a lăsat despre aceasta istorie pe care istoricii le vor folosi și datorită cărora vor intelege și vor explica epoci și personalități care acum se îndepartează de generațiile care trăiesc și mai ales de cele care vin.
Recapitularea operei lui Pamfil Șeicaru este un exercițiu fascinant, dar laborios și exigent.
Marele gazetar a fost şi a rămas constant un adevărat iubitor al ţării sale afirmând, deseori, că pe el îl interesa „steagul ţării, indiferent cine-l ţine”, iar datoria sa era să sporească interesul ţării sale în lume şi să servească, pe măsura posibilităţilor, ţara şi „nu partidul comunist”, iar dacă într-adevăr, comuniştii din Republica Populară Română luptă pentru prosperitatea şi independenţa ţării, el, pe o cale diferită, luptă pentru acelaşi lucru. În ţară sau în exil, Pamfil Şeicaru nu şi-a denigrat patria niciodată. El făcea o diferenţă fundamentală între ţara veşnic dragă lui şi regimul politic trecător. Numai înţelegând acest aspect vom ajunge la esenţa personalităţii sale, altfel ne vom rătăci în explicaţii colaterale, neconvingătoare.
S-a remarcat şi ca un vizionar strălucit al cursului politicii autohtone şi europene, iar predicţiile şi sentinţele sale au fost confirmate de evenimentele postbelice. A fost singurul ziarist român care, în 1939, „a prezis că faimoasele garanţii franco-britanice aveau să se dovedească fără valoare.”
A fost întotdeauna echilibrat, nu a făcut niciun fel de politică de partid, nu a simpatizat cu niciunul dintre partidele existente în perioada interbelică şi nici în exil, unde şi-a păstrat statutul de exilat. În relaţiile cu cei din jurul său – îi era prieten oricine –, român sau orice personalitate care acţiona sau sprijinea interesele ţării şi nu pe cele proprii.
Marele merit al lui Pamfil Şeicaru, acela de a transforma, în perioada interbelică, presa, într-o instituţie de temut, a patra putere în stat, alături de corpurile legislative, juridice şi executive. I-au atribuit diferite porecle, dar şi invective, cum este cea cu „etajul şi şantajul”, care sună a injurie (blasfemie).
Pe aceste fundamente, el a cunoscut în România o glorie de 24 de ani şi a trăit în exil 35, iar aceşti ultimi ani au fost pentru el atât un infern cât şi un purgatoriu. Aceste coordonate ale drumului parcurs fac din Pamfil Şeicaru una dintre figurile proeminente, nu numai ale ziaristicii, ci şi ale culturii noastre dintre cele două războaie mondiale, care a creat o operă cu rădăcini adânci în perenitatea culturii româneşti.
Prin intermediul unei abordări în plan exclusiv istoric a problematicii româneşti, Pamfil Şeicaru şi-a alcătuit, în anii săi de pribegie, o întreagă operă memorialistică şi de exegeză politică prin cărţi precum cele despre Istoria partidelor politice în România (1958), Istoria Partidului Naţional, Ţărănesc şi Naţional-Ţărănesc, vol. I şi II – apărute la Editura „Carpaţi” din Madrid în 1968, sau monografiile ce discută „Unirea naţională”, „Ideea forţă a României” (1959) sau cea a lui Octavian Goga – raportat doar la poezie şi politică.
Cartea lui Pamfil Şeicaru „Unirea naţională, ideia forţă României moderne, în perspectivă istorică şi în complexul politic european”, ed. Carpaţii, Madrid, 1959, la o sută de ani de la Unirea Principatelor române. Nu numai admiratorii maestrului vorbeau de marele talent al ziaristului, posibil de a fi completat astăzi şi cu al istoricului politic şi al scriitorului. Dar am putea afla acest lucru citind şi analizând respectiva carte despre Unirea principatelor împlinită la 24 Ianuarie 1859 sub domnitorul Cuza, născându-se noul stat, România.
Tot în această vreme termină romanul „Vulpea roşcată” care constituie un aspru rechizitoriu la adresa Monarhiei, afacerismului şi imoralităţii Regelui Carol al II-lea şi Elenei Lupescu (Duduia) şi condamnă unele aspecte ale politicii româneşti.
Cu timpul, studiind mai atent şi informându-se mai temeinic despre starea ţării, constatând şi modul exagerat în care era tratată chiar de unii conaţionali, dar mai ales, observând atitudinea antiromânească pe care o prezenta emigraţia maghiară, niciodată nu-şi ascundea afecţiunea şi respectul faţă de neamul şi ţara sa. Această atitudine el o explică lapidar, dar convingător: „Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este etern.”
Informat că este o personalitate cu mare influenţă în exil, Nicolae Ceauşescu, încă de la venirea sa la conducerea statului român, urmărea cu mare interes operaţiunea declanşată de securitate pentru a obţine o atitudine mai binevoitoare a lui Pamfil Şeicaru faţă de regimul socialist totalitar.
Ca dovadă a acestui interes, de necrezut pentru şeful statului român, aprobă în 1966, graţierea lui Şeicaru, deoarece marele gazetar solicitase acest lucru în cadrul discuţiilor pe care le avusese cu agenţii speciali trimişi de la Procesul lotului ziaristilor fascisti. El promite o atitudine de sprijin pentru ţară în străinătate, dar, în niciun caz, a regimului existent.
Dorul nestăvilit de ţara sa îl va determina să facă demersurile necesare pentru ca vizita sa în ţară să aibă un caracter particular, pentru a se evita orice fel de speculaţii venite din partea unora din ţară, dar mai ales a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că a pactizat cu regimul socialist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Ceauşescu „pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii.”
Vizita s-a desfăşurat în perioada 20-28 august 1977, cu sprijinul Securităţii, păstrându-se o absolută discreţie. Reuşeşte să-şi vadă rudele şi fostele proprietăţi din Ciorogârla – unde avusese şi un conac, apoi pe litoral, la Mangalia, unde deţinuse o proprietate cu viţă-de-vie, pe care ţinea mult să o revadă. În Capitală, este încântat de construcţiile ridicate.
Împrejurările fac să participe în Piaţa Aviatorilor, urmărind discret din tribuna oficială, la festivităţile organizate pentru sărbătorirea zilei de 23 august 1944. Deşi i se promisese să aibă o întâlnire cu N. Ceauşescu, acesta nu l-a primit în audienţă, însă discuţiile s-au purtat cu o personalitate de încredere, de prim rang. Întreaga vizită s-a desfăşurat în cel mai strict secret, fără ştirea publicului, în mod conspirativ.
La încheierea vizitei, Pamfil Şeicaru a mulţumit celor doi însoţitori pentru tot ce s-a făcut pentru el spunând: „Nu speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să-mi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit.”
Întorcându-se în Germania, trei ani mai târziu, la 21 octombrie 1980, la vârsta de 86 de ani, a trecut în nefiinţă, departe de ţara îndrăgită, părăsit de proprii confraţi. Corpul neînsufleţit a fost înhumat la Cimitirul din Dachau, în Germania, pe fostul teren unde a funcţionat lagărul nazist antisemit. Alături de alte persoane apropiate, a fost prezent la înmormântare Primministrul Bavariei, Franz Iosif Strauss care l-a omagiat cu admiraţie, într-un mesaj, descriindu-l pe Pamfil Şeicaru drept „un patriot român şi un eminent ziarist român. Moştenirea pe care a lăsat-o compatrioţilor săi este lupta pentru dreptate, omenie şi pace.”
La 17 februarie 1991 vestigiile sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înhumate, temporar, la cimitirul „Sfânta Vineri” din Capitală, alături de părinţi, iar la 20 octombrie 2005 a fost reînhumat, pentru totdeauna, în pridvorul Mânăstirii „Sfânta Ana”, ctitorită de el.
Opinia unanimă a istoricilor şi criticilor literari este că literatura exilului românesc este parte integrantă a istoriei literaturii române, pentru că acolo s-au creat şi publicat, în perioada regimului comunist din România, adevărate opere de reală valoare, care nu au fost supuse regimului drastic al cenzurii.
Col(r) Mihai GOIA
[1] Acad. Păun Ion Otiman**Președinte de onoare al Filialei Timișoara a Academiei Române ,, Pamfil șeicaru discursuri parlamentare sau cea mai bună demonstrație a precarității vieții politice actuale*, ACADEMICA, Revistă editată de Academia Română, Nr.2, Februarie 2022 Anul XXXII.376, pag.21
[2] TEZĂ DE DOCTORAT LITERATURA EXILULUI …Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia http://doctorate.uab.ro › upload › 55_169_mor… PDF
[3] Ion M. Ioniță, Historia.ro
[4] Revista Vitralii – Lumini şi Umbre acmrr-sri http://acmrr-sri.ro › revista-vitralii-lumini-si-umbre
[5] Pamfil Șeicaru, Istoria presei. –Craiova:Autograf MJM, 2013, (Ioan Lascu, prefață, p I-III);p.5
[6] Florian Bichir, Pamfil Șeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944 – 23 august 1976, Editura Militară, 2014
[7] Şeicaru Pamfil– „Istoria presei”. Ediţie îngrijită şi prefaţată de George Stanca, Editura. Paralela 45, Piteşti, 2007
[8] EXCLUSIV: Venit ţară în secret, Pamfil Şeicaru solicită o …Historia.ro https://historia.ro › General (accesat la 29.09.2023)
[9] Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între 23 august 1944–23 august 1977 (1) Conf. univ. dr. Florian Bichir 06 Mai 2015
[10] Florian Bichir, Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între 23 august 1944–23 august 1976, Editura Militară, 2014.
[11] Gheorghe Buzatu, Nicolae Ceaușescu. Biografii, scrieri și cuvântări secrete. Editura Tipo Moldova, Iași, 2011, p. 415-429
[12] Gheorghe Buzatu, Nicolae Ceaușescu. Biografii, scrieri și cuvântări secrete. Editura Tipo Moldova, Iași, 2011, p. 264-265
[13] Monitorul de Suceava: https://www.monitorulsv.ro/Coltul-condeierului/2013-04-27/Seicaru#ixzz8EdrWpBut