Cronologic vorbind, al doilea mare filosof din istoria arabilor după Al-Kindi (cca. 800-873 d.Hr.) a fost Abu Nasr Muhammad Al-Farabi, cunoscut de către europeni sub numele latinizat de „Alfarabius” sau „Avennasar”. În „Istoria Filosofiei Islamice”, profesorul Remus Rus aprecia faptul că „Dacă Al-Kindi rămâne pionierul filosofiei islamice, Al-Farabi este adevăratul ei întemeietor.” (p. 127). Prin urmare, rolul acestuia pentru istoria gândirii și filosofiei arabe și islamice este monumental și se cuvine să discutăm despre el și opera sa.
Conform Encyclopediei Britannica, Al-Farabi s-ar fi născut după anul 870 d.Hr. (nu se știe precis anul, diferite surse oferind date variate între 870-878) în Farab, Transaxonia (Asia Centrală). Alte surse spun că s-ar fi născut la Wasij, în apropiere de Farab sau în Khorasan. Familia sa era de origine nobilă, tatăl fiind comandant militar la curtea Samanizilor, dinastie ce a controlat mare parte din Persia răsăriteană și Asia Centrală între secolele IX-X. Dornic să acumuleze cât mai multă știință, tânărul Al-Farabi pleacă la Bagdad – cel mai mare centru științific și intelectual de la acel moment din întreaga lume.
Studiază logica, gramatica, matematica, muzica și științele naturii alături de mai mulți profesori. De asemenea, studiază și filosofia greacă, având acces la traducerile făcute în limba arabă ale lucrărilor lui Platon, Aristotel, Plotin, Ptolemeu, Euclid etc. Primii săi profesori de filosofie au fost traducătorii Yuhanna ibn Haylan și Abu Bishr Matta. Capacitatea sa extraordinară de asimilare a informațiilor, puterea de înțelegere și erudiția sa l-au făcut foarte popular în Bagdad, devenind cel mai avizat cunoscător al operelor filosofilor greci antici.
În jurul anului 941/ 942, Al-Farabi părăsește Bagdadul și ajunge la Alep, unde intră sub protecția emirului Sayf Al-Dawla. Marele islamolog francez Henry Corbin ne spune despre viața lui Al-Farabi următoarele în „Istoria Filosofiei Islamice”: „Acest mare filosof era un spirit profund religios și un mistic. El trăia în cea mai mare simplitate și purta chiar veșmântul sufiților. Natură esențialmente contemplativă, el se ținea departe de mondenități. În schimb, îi plăcea să participe la adunări muzicale, fiind el însuși un interpret remarcabil.” (p. 189). În schimb, Remus Rus îl caracterizează drept „o personalitate extrem de pătrunzătoare și sensibilă” (p. 109).
Al-Farabi a plecat din Alep spre Egipt, ajungând la Cairo în jurul anului 948, cu scopul de a-și continua studiile. S-a întors la Alep în 949, iar apoi, în 950/ 951, a plecat la Damasc unde și-a găsit sfârșitul. Avea circa 80 de ani.
Opera lui Al-Farabi și importanța moștenirii sale este covârșitoare. Pe lângă numeroasele comentarii la majoritatea lucrărilor lui Platon și Aristotel, Al-Farabi este creatorul primului sistem filosofic arabo-islamic. El considera că filosofia pură își are originile în Orientul antic, în Mesopotamia, trecând de acolo în Egipt, iar apoi în Grecia. Munca traducătorilor sirieni și arabi nu a făcut decât să întoarcă filosofia în zona ei de origine – Orientul – căci ideile lui Platon și Aristotel, spunea Al-Farabi, sunt la bază orientale. Multe dintre lucrările lui Al-Farabi s-au pierdut, dar încă mai putem menționa cel puțin 31 de lucrări care îi sunt atribuite și care încă se mai păstrează integral sau fragmentar. Două sunt de importanță capitală pentru înțelegerea sistemului său filosofic.
„Fusus Al-Hikam” („Nestematele Înțelepciunii”) este prima lucrare la care ne referim. Aceasta este structurată sub forma a 58 de aforisme ce sintetizează, într-o formă latentă, întreaga filosofie a autorului. Acest sistem filosofic este caracterizat de trei teze esențiale introduse de către Al-Farabi în gândirea filosofică: 1. Distincția dintre esență și existență; 2. Teoria Inteligenței și a procesiunii Inteligențelor (cu distincția dintre cele 10 Inteligențe și emanația lor); 3. Teoria profetismului. Această a treia teorie filosofică din sistemul lui Al-Farabi a fost cultivată, în mod special, în cea de a doua lucrare importantă la care făceam referire: „Al-Madina Al-Fadila” („Orașul Virtuos”). Lucrarea a fost comparată de foarte mulți cercetători cu „Republica” lui Platon sau cu „De Civitate Dei” a Sfântului Augustin.
Cu toate acestea, amprenta islamică a lui Al-Farabi este foarte puternică. Figura ce domină „cetatea perfectă” este profetul sau imamul. Al-Farabi își formulează teoria cu privire la necesitatea existenței profeților și a imamilor ca succesori ai lor pornind de la argumente de origine religioasă. Cetatea întruchipată de Al-Farabi este cea „a sfinților din zilele de pe urmă”, după expresia lui Henry Corbin. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că mare parte din terminologia utilizată de către Al-Farabi este de proveniență islamică șiită, mai exact ismailită. La acel moment, ismailismul era un curent religios foarte popular în epocă în Irak, Egipt și Tunisia (vezi Califatul Fatimid).
Ideile lui Al-Farabi au avut o largă circulație nu doar în Lumea islamică, ci și în Europa. Unele dintre lucrările sale au fost traduse în latina medievală și au jucat rolul de material didactic în școlile scolastice și în primele universități occidentale. Este vorba, în special, despre acele lucrări ce clasificau științele, sintetizau sau comentau opera și filosofia lui Platon, Aristotel sau a altor filosofi greci.
Una dintre cele mai populare lucrări de acest fel a fost „Kitab Ihsa Al-Ulum” tradusă în latină ca „De Scientis” de către călugărul italian Gerard de Cremona (1114-1187). Notorietatea lui Al-Farabi fost atât de mare încât scolasticii l-au numit la un moment dat „Magister secundus” („Al doilea învățător”), „Magister primus” fiind Aristotel. Pe bună dreptate, Al-Farabi a fost considerat drept cea mai strălucită minte de după Aristotel, primul arab ce a creat un sistem filosofic complex și primul mare exeget al filosofilor greci.
Putem concluziona că prin Al-Farabi gândirea filosofică este împământenită în Lumea islamică. Marii filosofi arabi și persani de după el, în special Ibn Sina (Avicenna), Ibn Bajjah, Suhrawardi sau Molla Sadra Shirazi, se vor raporta la opera celui ce a fost cunoscut de către scolastici sub numele de „Magister secundus”.
Poeți și gânditori din OrientMagister secundus: Al-Farabi de Cristi Rusin
- Editura RAFET
- 0 Comments
- Fără categorie