Poeți și gânditori din Orient: Ibn Hazm: Eruditul Andaluziei
Vechea Andaluzie, Spania musulmană, a fost locul în care s-au născut de-a lungul timpului numeroși poeți, literați și erudiți ce au rămas pentru totdeauna în istoria umanității. Unul dintre aceștia este Abu Muhammad ibn Ahmad ibn Sa’id Ibn Hazm. Despre el vom vorbi în cele ce urmează.
Se crede că Ibn Hazm s-a născut în jurul anului 994 d.Hr în marele oraș Cordoba din Andaluzia, sudul Spaniei actuale. La acel moment, Peninsula Iberică se afla sub stăpânire musulmană înca din anul 711 d.Hr, când armatele arabe și berbere ale lui Tariq ibn Ziyad au traversat strâmtoarea ce avea să se numească ulterior Jabal Al-Tariq sau Gibraltar și s-au instalat pe pământ european. Familia lui Ibn Hazm ar fi fost de origine arabă, din zona Siriei, revendicând descendența sa de la califul Yazid I (680-683) din Damasc. Acest lucru face ca Ibn Hazm să fi fost urmașul unei familii regale din care făceau parte și califii de la Cordoba. Cu toate acestea, unii specialiști sunt de părere că Ibn Hazm ar fi fost (poate pe linie maternă?) descendentul unor creștini iberici convertiți la islam în secolul VIII d.Hr. În orice caz, este limpede faptul că familia acestuia făcea parte din elita politică a califatului de Cordoba. Bunicul său, Sa’id și tatăl său, Ahmad, au beneficiat ambii de funcții importante la curte în timpul celor două domnii ale califului Hisham al II-lea (976-1009;1010-1013). Hisham ajunsese calif la vârsta de 11 ani. Prin urmare, în fruntea statului avea să se instalează ca regent comandantul Al-Mansur ibn Amir, cunoscut de spanioli ca Almanzor. Sub domnia sa, califatul ajunge la apogeu, atât din punct de vedere teritorial și militar, cât și economic și cultural. Cei doi, Sa’id și Ahmad, bunicul și tatăl lui Ibn Hazm, au devenit unii dintre colaboratorii puternicului Al-Mansur. Prin urmare, familia sa a avut toate pârghiile necesare să-i ofere lui Ibn Hazm o foarte bună educație.
În anul 1002, generalul Al-Mansur, regentul califului, moare, fiind succedat la regență de către fiul său, Abd Al-Malik. Acesta a continuat războiul inițiat de către tatăl său împotriva regatelor spaniole creștine, înregistrând succese importante până când a fost otrăvit, în anul 1008. Cel care ar fi pus la cale complotul era fratele său, Abd Ar-Rahman.
Scurta activitate de regent a lui Abd Ar-Rahman ibn Al-Mansur s-a înscris tot pe linia războinică a tatălui său. În anul 1009, acesta a inițiat o campanie militară împotriva Regatului Leon. Între timp, profitând de această situație, Muhammad, un văr de-al lui Hashim al II-lea, a pus la cale o lovitură de stat în Cordoba și s-a instalat drept califul Muhammad al II-lea. El l-a arestat pe Hisham și le-a interzis soldaților să-i mai asculte ordinele lui Abd Ar-Rahman, înlăturându-l de la putere. Suleyman, fratele lui Hisham, a preluat comanda unui detașament berber și s-a aliat cu regele din Castilia împotriva lui Muhammad al II-lea. Soldații berberi l-au numit pe Suleyman calif și l-au înlăturat pe Muhammad de la putere. Cu toate acestea, un grup de soldați a decis să-l instaleze înapoi pe Hisham al II-lea în anul 1010. În cele din urmă, Suleyman și-a înăturat fratele și s-a impus drept calif unic în anul 1013. Situația se complică după trei ani, în 1016, când Ali ibn Hammud, guvernatorul berber din Ceuta, instalat chiar de către Suleyman, a organizat o lovitură de stat, asediind Cordoba. Suleyman a fost arestat și decapitat, iar Ali s-a autoproclamat calif. În acest context extrem de complicat de instabilitate politică și-a trăit marele erudit Ibn Hazm copilăria și tinerețea.
Tatăl lui Ibn Hazm, Ahmad, murise în anul 1012. Din cauza legăturilor de familie puternice cu vechiul regim, Ibn Hazm a fost arestat în anul 1021 la ordinul lui Al-Qasim, fratele califului Ali. A fost nevoit ca după eliberare să se izoleze în Majorca, iar apoi la Manta Lisham, în apropiere de Sevilla. În 1031, califatul de Cordoba s-a prăbușit definitiv, iar Spania musulmană a fost împărțită într-o multitudine de mici emirate și orașe-stat independente numite tawaif (la singular taifa). Rivalitățile și conflictele pentru putere dintre acestea au ușurat misiunea regatelor spaniole de a le cuceri în secolele XI-XV. Ultimul emirat cucerit de spanioli a fost Granada, în anul 1492, cu puțin timp înainte de expediția lui Columb.
Cu această incursiune necesară în istoria Spaniei, vom reveni la Ibn Hazm. După anul 1031, când califatul se prăbusește, Ibn Hazm începe să-și producă opera. Profund marcat de evenimentele sângeroase ce i-au însoțit cea mai mare parte a vieții până la acel moment, Ibn Hazm a ajuns la concluzia că singurul refugiu este Dumnezeu, iar singura stăpânire veșnică, dreaptă și cinstită este a Sa. S-a adâncit în studiul literaturii, jurisprudenței și al teologiei, avându-l ca profesor înainte de anul 1031 pe Abu al-Khiyar al-Dawudi al-Zahiri. Prin acesta, Ibn Hazm a aderat la ideile Școlii Zahiri, una dintre școlile de jurisprudență islamică dispărute, ce coexista la acel moment cu Școala Maliki în Peninsula Iberică și în Africa de Nord. Cu timpul, a devenit cel mai cunoscut și mai important exponent al acestei școli. Din păcate, în ciuda erudiției sale, stilul său polemic și rigid, l-a făcut nepopular și a fost nevoit să se retragă la casa sa din Manta Lisham de lângă Sevilla. Și-a făcut mulți rivali, iar o anecdotă spune că într-o zi ar fi fost dat afară din Marea Moschee din Cordoba. A murit, în cele din urmă, în jurul anului 1064, lângă Sevilla.
Opera lui Ibn Hazm a avut un destin tragic. Se știe că a scris enorm, dar din păcate nu s-au păstrat decât foarte puține lucruri. Rivalii săi au adunat scrierile și le-au incendiat la un moment dat, în speranța că îl vor face uitat. Cu toate acestea, unele dintre lucrările sale au supraviețuit și ne permit să ne facem o idee cu privire la erudiția sa. Cea mai cunoscută lucrare este „Tawq Al-Hamamah” („Inelul Porumbelului”). Este vorba de un tratat filosofic despre dragoste. Unii cercetători ai operei sale au asociat tratatul cu dialogul „Phaidros” al lui Platon. O altă lucrare interesantă a lui Ibn Hazm este „Kitab al-fasl fi al-milal wa al-ahwa wa al-nihal” („Cartea sectelor și crezurilor”). Este vorba de un tratat masiv de religie comparată în care oferă informații despre toate credințele și religiile cunoscute de el la acel moment. El prezintă în detaliu crezurile și doctrinele fiecărei credințe, comparându-le cu propria religie, islamul. De asemenea, lucrarea are un caracter apologetic ținând cont de faptul că încearcă să demonstreze și superioritatea islamului în raport cu toate celelalte religii. Preocupările sale sunt similare cu cele ale altor cărturari arabi, între care Al-Biruni, Ibn Hazm putând fi considerat unul dintre primii care au studiat ceea ce noi numim astăzi istoria religiilor și studiul religiilor comparate. Alte lucrări ale sale sunt: „Al-Muhalla” – un tratat de jurisprudență – „Fisala” – un tratat de teologie musulmană, câteva tratate de etică, logică, dar și zece trate de medicină! De asemenea, Ibn Hazm ar fi scris și câteva poezii ce s-au transmis de-a lungul timpului prin alți autori, dar îi sunt atribuite și unele maxime sau aforisme.
Începând cu secolul XX, opera lui Ibn Hazm a fost repusă în valoare atât în țările arabe, cât și în Occident. O traducere în limba engleză a tratatului său de dragoste a fost publicată pentru prima dată în anul 1931, iar apoi alte traduceri și-au făcut locul. Ibn Hazm rămâne un mare erudit și iată, că după aproape 1000 de ani de la moartea sa, încă îl mai amintim.
Cristi Rusin