21 de spaime sub lună de Luminița Răileanu

Cum să mergi cu bicicleta roșie

pe linia vieții din talpă

-„21 de spaime sub lună”

de Luminița Răileanu-

Clepsidra stă într-un picior ca barza și fluieră din două degete la luna care suferă de Alzheimer. De aceea luna nu vine în nopțile în care e așteptată de dorul care a invadat sufletul și-l macină ca la o moară de vânt învins.

Vine doar atunci când poate să „bage bățul prin gard” și să ațâțe neliniștile, îngrijorările și spaimele până când simți că „Spitalul de nebuni s-a mutat în mine”.

Am în față volumul de poezii al Luminiței Răileanu și îmi creează o neliniște amestecată cu un ecou din care încerc să extrag fiorul propus de autoare și să-i dau un nume. Nu știu dacă voi reuși, dar dumneavoastră, cu siguranță, o veţi face.

Luminița Răileanu, în poeziile din volumul „21 de spaime sub lună”, leagă veșniciile cu nod marinăresc într-un vis ca o oglindă cu tandrețea mirării din satul care urmează să se întoarcă acasă, unde este așteptat de munții și pădurea norilor furați de oftatul spaimei.

Citești și vezi cu ochiul minții cum marginea fumului are contur duminica dimineața, atunci când învinge timpul și fulgerele din gura sobei, cele îmbrăcate frumos, cu rochie de mireasă, și care măsoară înălțimea flăcărilor, a culorilor, făcând numerotarea inversă a cuielor din dureri neașteptate din profunzimea nopții.

Luminița Răileanu este un explorator al inimii sfioase, care tremură ca frunza în bătaia luminii, în căutarea centrului universului, fără a conștientiza cu nicio spaimă că centrul universului este chiar ea și îl caută, îl caută asiduu, cu emoția din care face și desface spaimele rele, spaimele bune, neliniștile omenirii și ale pădurii și ține într-un echilibru perfect, pe umerii ei fragili, ploaia, visând precum copacii ziua de marți, dându-ne, așa-Dar, din emoțiile sale, din tumultul cotidian al nevoii de aer evanghelic, din ce este mai autentic și din cele mai ascunse gânduri din care poeta se hrănește cu prezența până la refuz, devenind o senzație intimă a căutării de sine.

Totodată, Luminița Răileanu este posesoarea a două euri, un eu liric, cu o conștiință artistică ridicată la înălțimea marilor poeți ai lumii: „Undeva, la margine de fum /se nasc dureri bătute în cuie.”, „Se zbat încă amintirile/ (Într-)Un colţ de noapte”, „Regretele s-au sinucis./ Stau acum regulat atârnate pe crengi…” și un eu pragmatic, cuminte, parcă spunând: „Eu îmi cunosc locul și teama”.

Păunul („Soarele îmi împleteşte părul/ Cu umbra unui păun.”) din poeziile Luminiței Răileanu nu este altceva decât norocul suspendat din spaimele sale, iar culoarea galbenă („Felinarul pâlpâie galben”), pe care o invocă, este oaza sa de liniște, ca un fior fluid printre toate neliniștile, fricile și amintirile din linia vieții.

Aceste două elemente sunt, probabil, stâlpii care-i reazemă gândurile și-i macină uitările din ochii preciși și limpezi: „Ochii mei pipăie universul/ Până ajung la tine”. Acest tine este definitoriu pentru gândul rezemat „Deasupra fluturilor din stomacul tău” și, totodată, îngrijorat că „Stomacul nu-i mai încăpea.”

Fulgerul, un alt cuvânt folosit („Fulgerele stau la gura sobei”, „de la naşterea fulgerului”, ”Mâinele a fost amanetat/ în clipa fulgerului dulce./ Un vis întors în calea lumii”), este o personificare a lui mâine, a speranței că din două singurătăți va izvorî un singur ecou, care să poată să aducă dorului „unire în infinit.”

 „21 de spaime sub lună” este o carte a neliniștii și a căutării depărtării în aproape, este emoția nedezvăluită ghilotinei. Cu siguranță, toți cei care vor citi acest volum se vor regăsi în emoția versurilor și vor lăcrima peste cântecul frunzei din ochiul iubitei/ iubitului cu un oftat.

Gândul, gândurile vin ca valurile în diminețile deocheate, vin ca nopțile, fără preaviz, se așază pe pervazul sufletului, întunecă drumul, de nu mai știi dacă dorul te salvează sau vei trăi cu gustul, cu mirosul lui, fiindcă „Fiinţa nu are anotimp./ Trăieşte continuu” și nu mai ai scăpare din universal, din centrul universului interzis. Totul se rostogolește: gând, apă, noapte, ecou, fulger în palmele în care autoarea își rostește rugăciunea, ca noi, cititorii, să ne găsim liniștea prin oceanul de verde și să ne îmbrăcăm în petale de speranță în dragoste.

Fiorul și fotografia, luna și pădurea sunt ca o casă locuită de poeta noastră, Luminița Răileanu, casă unde se joacă de-a Baba-oarba „Prin fiecare a douăzeci şi una/ Bătaie a inimii/”, unde chiar și „Apa asta are ecou” pe „tâmpla unei clipe”.

Fascinante întrepătrunderi ale emoției reale cu imaginația și speranța că va găsi „Calea spre stele”! O cale cu răscruci și lacrimi de iubire până „Spre constelaţia umbrei tale.”

Îmi este greu să mă decid dacă „21 de spaime sub lună” de Luminița Răileanu este o carte a neliniștii sau a iubirii. Așa cum am descoperit două euri, cred că ambele variante, şi neliniștea, și iubirea, fac casă bună cu poezia Luminiței Răileanu și înfloresc în sufletele cititorilor îndrăgostiți permanent de conturul vieții și al fumului ca niște „Exilat(ți) la marginea calendarului”.

Debutul editorial în poezie al Luminiței Răileanu, la vârsta argheziană – interesantă coincidență! – este unul major și demn de urmărit și apreciat. Nu este doar un moft, cum văd că se poartă de la o vreme prin cetăți înecate de fum și de deznădejdi, unde haosul neînvins al mediocrității încă tronează.

Poezia Luminiței Răileanu e ca un fascicul de lumină pentru cei rămași, puțini la număr, să aprecieze frumosul, sufletul, umanitatea. Luminița Răileanu vine cu o poveste a emoției împletită în susurul râurilor, în goliciunea florilor, unde metafora, imaginația și fiorul liric îți ating sufletul ușor, ca simfonia unui cor de oglinzi.

Să lăsăm clepsidra să vorbească, pentru că „Timpul închide ochii/ şi lasă vârstele să caute infinitul.”, dar să rămânem treji pentru a auzi ecoul acestei cărți care s-a născut “În haosul acesta universal”!

Constantin Marafet