3 recenzii pentru Amprentele uitării de Constantin Marafet
Evaluat la 5 din 5
Editura RAFET –
Printre diagnostice literare,
lumina unui ecou îmblânzește crinii
Am așteptat viața să urce muntele, așa cum urcă anii clipele spre cer. În lumină. Așteptarea a avut și darul de a mă lăsa să pot peria părul Fetei Morgana până la glezne în oglinzile insomniei din palma ghiocului. Am știut dintotdeauna că aveam să scriu proză – romane, povestiri – și că voi face jurnalism numai pentru a-mi antrena povestea și a o învăța să meargă spre senectute în pas vioi.
Un singur vis am avut: să înving realitatea. Lupta a fost şi este în continuare inegală. E prea crudă. Sunt învins. Am fost răpit de vise și sechestrat o tinerețe, până s-a rătăcit visul în oftatul amiezii. Visului rătăcit și ținut suspendat în anii de glorie ai apei i-am dat drumul destul de târziu din colivia cu iluzii. L-am ținut departe de ochii Căii Lactee. Am așteptat, în pragul unei respirații cu parfum de crin, cu stoicism și încrâncenare, acumularea de cunoștințe, de experiențe de viață, am așteptat să cunosc realitățile cotidiene și mai ales ale psihologiei și ale personalității umane.
Se spune că nu poți scrie un roman bun la 16 ani, dacă nu ești un geniu, iar eu, după cum mi-au spus străzile din Iazul Luminii de pe Calea Lactee, nu sunt.
Așadar, așteptarea era singura cale și iată-mă-s, după lungile ezitări ale apei de a lovi malul cu valul, diagnosticat de o seamă de critici. Fac un mic apendice aici, spre neuitare. Am avut la sertar un roman și imediat, cu tot entuziasmul după anul de grație și inflație ʼ90, a fost publicat. L-am publicat cu pseudonim şi numai nota autorului am semnat-o cu numele meu. Am fost ajutat de un prieten să-l distribui cu rucsacul prin cârciumi, prin autogări, gări, planete ostile și prin Grădinile Suspendate ale Semiramidei. Se vindea ca pâinea caldă. Dar ce nu se vindea în anii de după ʼ90? Orice. Numai mirosul de cerneală tipografică trebuia să umple coala de hârtie. După mai bine de 3 luni, după ce prietenul mi-a împuiat capul cu romanul, că e cel mai bun roman citit de el, că bla-bla-bla, că tot blocul l-a citit, cartierul vuiește, apa viețuiește câte și mai câte.
Într-o bună și searbădă zi, m-am pomenit cu o avalanşă de invective la adresa mea, chiar de la distanță. Imediat ce m-a zărit prietenul meu cum agale trăgeam ziua după mine, tresărea și înjura vârtos. Îl priveam perplex, știndu-mă la gând curat, şi am întrebat cu smerenie și o sfioșenie de domnișoară, nedumerit până la Cotul Donului, ce s-a întâmplat. E cartea ta! M-ai mințit! I-am zâmbit complice. Nu mi-a răspuns la zâmbet. Furia lui dădea pe dinafară. Niciun vulcan nu-și permitea să erupă așa, cu spume. Fața i se schimonosise. Nu-l recunoșteam.
Deodată romanul nu mai avea valoare pentru simplul fapt că era scris de mine. Cum de mi-am permis să scriu un așa roman? Mirarea era și mai mare pentru că știa de lupta mea, de pasiunea mea, pentru că suferise cu mine la un moment dat. Dar reușita, în mintea lui, era de neconceput.
Avusesem momente când fusesem pe punctul de a-i mărturisi, doar că voiam să ne bucurăm împreună când aveam garanția unei reușite depline, văzută și de ochii lui. Mă ajuta știind că am „relații” la edituri și puteam să aduc cărți bune. Era o bătălie cinstită atunci pentru cărți. Nu vă mirați! Chiar se citea. Atunci chiar era o performanță să publici, nu ca acum, un fapt divers. Astăzi s-au amestecat valorile printre firele de nisip, de se caută cu lupa grăuntele de aur.
Dacă nici cel mai bun prieten al meu nu-mi putea suporta așa-zisul succes, omenirea avea o problemă și de atunci escaladează și se pune la loc de cinste invidia, în detrimentul bunului-simț.
Am fost trist multă vreme. Și poate și acest lucru m-a făcut să-mi pun răbdarea la reverul hainei și să aștept ca valul să ajungă la mal. Am așteptat prea mult? Cât ține mirosul unei flori? Cu siguranță pentru așteptare nu am avut măsura potrivită și poate a trecut prea mult timp în care paguba a fluierat în pustiu, iar fanfara a cântat în vârful dealului singură. Mai pot eu, oare, să recuperez din respirațiile trecute, cele ale izbânzii iluzorii?
După așteptarea în care galopul cailor de stejar nu a încetinit, ci a rupt văzduhul în două, iată că a venit ziua în care cineva sau ceva a tras cortina și a deschis cerul senin, încât stau în fața voastră cu toate socotințele criticilor mei. Voi să-mi spuneți dacă am reușit să vă port pe aripile imaginației, dacă v-am făcut să visați. V-am făcut părtași. Nu pot visa singur. Știu exact cât am reușit să transmit din poveștile inimii, deoarece bucuria a luat chipul celor care m-au felicitat, al celor mulți care au citit cărțile mele. Numai așa am simțit că încep să înving realitatea. Ce respirații cu voal au încununat zilele!
Să nu mă pizmuiți și voi!
Astăzi, după adunarea în careu a recenziilor, văd ploaia cum stă să cadă în rădăcini de iluzii și-mi fac socotelile pe degete de la mâna ce tulbură cerul şi îi zic singurătății: Ar trebui să vin cu un argument, cu o vorbă, ceva, să explic în vreun fel acest demers, acest raliu de cuvinte rostogolite prin așteptări ce se derulează sub privirile voastre migratoare. Îmi dedublez gândurile, frământările, neliniștile. Nu vreau să strig ca împăratul în zadar.
Explicaţia este simplă. Probabil este nevoia mea de a păstra memoria intactă, de a aduna, din lăcomie și disperare, căci textele erau dispersate toate prin reviste, platforme virtuale, ziare, toate recenziile voastre erau când pe o galaxie, când pe alta și nu toți aveați posibilitatea deplasării, urmăririi cuvintelor.
Un alt motiv ar fi că nu vreau ca frumoasele gânduri ale criticilor mei să trăiască paradoxul uitării. Munca lor trebuie respectată, ca orice muncă cinstită. Ar fi păcat de truda lor.
Şi încă un motiv – chiar teama că se vor pierde fără a fi cunoscute vreodată în integralitatea lor mi-a dat puterea de a le adăposti între aceste coperte.
Îmi sunt dragi aceste eseuri despre cărțile mele, despre sufletul meu. Le-am numit în sinea mea amprentele uitării, ca pe un joc împotriva uitării. E o metaforă, iar voi trebuie să citiți amprente împotriva uitării.
Toate acestea nu mă pot lăsa insensibil și volumul de faţă este prima mea acțiune dintr-o serie de acțiuni viitoare asemănătoare. Îi spuneam propriului meu suflet că destinul nostru a fost scris din disperarea unei respirații, a unei lacrimi lucide, și cred cu toată ființa acest lucru. Dacă nu-ți cunoști destinul de dinainte de a te naște, cum ai vrea să conduci râul prin albia lui spre revărsarea zorilor? Cum vor îmboboci zorii, dacă tu ești laș și nu-ți aduni amprentele trecerii tare prin valurile vieții? “Fii dârz precum lumina nașterii Domnului!”, mi-a șoptit îngera de pe umărul drept.
Intenția inițială a fost să expun aici numai cronicile/ recenziile despre romane, dar am fost obligat de împrejurări, fiindcă nu şi-ar fi găsit locul altundeva cele două-trei recenzii/ întâmplări despre alte cărți, să le adaug aici pentru entuziasmul lor și enumerarea unor personalități pe care am avut onoarea să le întâlnesc. Intenționez, totodată, să alcătuiesc o carte și cu recenziile despre poezie, tot din disperarea de a nu se pierde pentru totdeauna și voi nu ați putea vedea totul.
Nu a fost o întreprindere ușoară. Abia am găsit acum aceste recenzii, dar peste un secol și jumătate, când probabil voi fi bătrân și cosmic?… Am așteptat prea mult timp și multe s-au pierdut, cele mai multe dintre ele odată cu deteriorarea irevocabilă a hard-diskului calculatorului. În fine… ce e pierdut, pierdut rămâne. Lamentații primăvăratice…, dar am ochit două stele dintr-un singur oftat cu această înserare.
Se spune că nu poți trăi fără validări, că e bine să trăiești visul unor validări, să te simți râul care curge prin lumină și să strigi EVRIKA!, așa cum mi se întâmplă mie acum, fără să fi cerut asta vreodată. Am primit de-a lungul timpului sute de felicitări pe toate canalele de comunicare. Am fost copleșit. Sunt convins că au fost sincere, altfel, de ce să le fi transmis expeditorii? Eu nu-s important, nu am funcții – am fugit toată viața de ele – astfel că sunt convins că aceste cronici sunt sincere. De ce cred asta? Fiindcă nu-s plătite (cum am auzit că se practică), nu-s scrise la comandă, nu-s scrise de PR sau AI, nu sunt scrise din interes etc. Au fost scrise la imboldul inimii și al inteligenței artistice (nu artificiale). Pentru fiecare dintre cei care au scris despre cărţile mele am o inimă aparte, mă înclin şi le sunt recunoscător.
Am organizat cartea cronologic, în funcție de anul apariției romanelor, și am încercat să redau atmosfera de atunci, adăugând și câte o cronică a lansării propriu-zise, pentru farmecul și cuvintele spuse atunci despre carte, la cald („Asta”, ar zice unul neînțărcat de viață, „nu se face”. „Ei, na!”, aș răspunde eu. Alții, care au văzut acest manuscris înaintea publicării, au zis că e un manual despre cum se alcătuiește o carte de acest gen, iar eu am răspuns din nou academic: „Ei, na!”). Am învățat că viața trebuie jucată la ruleta marafetiană și nu la ceas de taină.
Cronicile/ recenziile sunt doar din perioada mai 2018 – mai 2026 și se referă la romane în special, fără a le include, așa cum spuneam, și pe cele de la cărțile de poezie, care vor face obiectul altei cărți, separat, şi care vor depăși, cu siguranţă, 700 de pagini.
Am încercat să redau atmosfera zugrăvind creștetul acelor clipe de vis, de aceea veţi găsi și derularea primelor lansări, a unor evenimente legate de cartea propriu-zisă. Am încercat să redau toate informațiile posibile într-o alcătuire cât mai academică.
Mă simt alintat de critici și în special de cititori, fiindcă acest lucru îmi arată interesul. Și cum să nu mă alint singur cu o asemenea carte, pe care am prilejul s-o lansez chiar în ziua în care împlinesc 65 de ani?… Ani privilegiați, rezistenți ca apa în pahar, nebătuți decât de vânt și de crivățul cu dinții cariați în secundele mici și inegale. Sunt învins în toate visele, dar sunt câștigătorul unei realități crude.
Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a îngăduit să ajung aici. Ce voi mai face? Bună întrebare! Voi împinge visul în hăul, în prăpastia de la capătul uitării și-i voi păstra amprentele în baza de date a memoriei universale.
Fiți binecuvântați voi, cititori ai răsăritului!
Constantin MARAFET
Evaluat la 5 din 5
Editura RAFET –
Un labirint cu soarele la vedere
Cartea „Amprentele uitării” – un titlu cât o veșnicie, care ne avertizează să nu uităm, după cum precizează chiar autorul, pentru că „e o metaforă, iar voi trebuie să citiți amprente împotriva uitării” – a apărut ca o continuitate a cutumei înaintașilor, ca un sprijin pentru eventualii istorici literari interesați, dar și pentru voi, care doriți, și știu că sunteți mulți, să aflați mai multe despre opiniile și interpretările criticilor literari ai acestor vremuri referitoare la cărțile scriitorului Constantin Marafet.
Este de înţeles, totodată, și spaima scriitorului Constantin Marafet privind pierderea opiniilor critice în cel mai apropiat neant. Mă gândesc astfel la difuzarea defectuoasă în zilele noastre a revistelor și a cărților, în general.
Cărțile publicate ale scriitorului Constantin Marafet, cărţi de diferite genuri literare, sunt mărturii ale conștiinței și ale vremurilor, cu o mie de voci și fețe. Pentru a lăsa loc unui dinamism și unei singure voci, autorul aduce astăzi în faţa noastră o parte din recenziile scrise la romanele Domniei Sale, adevărate bijuterii literare, la rândul lor. Recenziile volumelor de poezie vor urma, aşa cum ne aduce la cunoştinţă chiar dumnealui.
Este cunoscut faptul că scriitorul Constantin Marafet promovează o ficțiune de un realism înpovărător pentru cititor, deoarece acesta nu poate scăpa de întrebarea: „Oare o fi fost real?”. Chiar dacă forma de adresare aleasă este diversă — fiind în primul rând poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, deci talentul fiindu-i recunoscut — se evidențiază și ca jurnalist, critic literar, documentarist și prozator.
Volumul de față, „Amprentele uitării”, reprezintă un gest frumos de recunoștință pentru criticii literari ce s-au aplecat asupra operei Domniei Sale și care au publicat eseurile sau recenziile lor în diverse reviste și ziare de pe cuprinsul întregii țări.
Se spune că nimeni nu e profet în orașul lui. Haideți să abrogăm această pildă și să-i recunoaștem valoarea, așa cum au făcut-o și criticii literari care s-au pronunțat deja! Timpul său literar, așa cum ne spune însuşi Constantin Marafet în cartea „Amprentele uitării”, începe în anul 2018, vorbind strict despre cel din cartea de faţă, nu despre timpul său literar de pe parcursul vieții, anul acesta împlinindu-se 50 de ani de timp literar consemnat de la debut.
Incipitul cărții, cum este și firesc, are forma argumentului autorului, sentimental și poetic, aşa cum îl ştim pe scriitorul Constantin Marafet.
Urmează prezentarea romanului „Răzbunarea mierii”, roman care a fost încununat cu prestigiosul Premiul Național „Vasile Voiculescu”. Tot aici aflăm despre cei care s-au pronunțat cu privire la acest roman, despre context și timpul rubiniu. În subsol veți regăsi și câteva date despre scriitorii care au analizat această carte, precum şi pe altele, ale aceluiaşi autor. Vă asigur că veți găsi mulți critici literari de mare valoare pentru țara noastră și nu numai, care au diagnosticat și au format un timp al literaturii.
Urmează romanul „Țara zidului amar”, publicat în două ediții: prima la Editura Rafet, iar a doua la Editura Hoffman, 2021, în colecția „Jurnalul Cărților Esențiale”, difuzată cu ziarul Jurnalul Național. Cartea a fost tradusă și publicată şi în Franța, sub titlul „Le pays du rempart amer”, iar autorul a realizat, la cerere, un scenariu de lungmetraj după acest roman, cu titlul „Disidentul roșu”, apărut la Editura Rafet, 2026, special pentru actori, regizori, case de producție de film, biblioteci etc.
Volumul continuă cu „Ochiul Chirei”, roman apărut pentru prima dată la Editura Rafet, în anul 2021. A fost apoi republicat la Editura Hoffman și distribuit cu ziarul Jurnalul Național. Cartea a fost distinsă cu Premiul Național „Alexandru Macedonski”.
„Moartea nu ajunge niciodată la inimă” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2024, 372 p.) este cel din urmă roman apărut al lui Constantin Marafet despre care se face vorbire în „Amprentele uitării”, un roman care, de asemenea, a creat entuziasm în breasla scriitoricească, recenziile dovedind din plin acest fapt.
Urmează, pe final, referiri și la cărțile de eseuri și publicistică ale lui Constantin Marafet, „Umbra cailor de stejar” și „Măsurarea singurătății cu uimire”.
Volumul „Amprentele uitării” merită citit integral și comentat. Puține sunt cărțile de acestă factură și poate de aceea sunt și așa valoroase. Găsiți în volum informații utile și folositoare despre romanele scriitorului Constantin Marafet, dar și despre unii scriitori contemporani, critici literari valoroși, de fapt profesori, profesori universitari şi distinși academicieni.
Constantin Marafet este scriitorul despre care se va vorbi mult de acum înainte, fiind în plină forță creatoare, iar dumneavoastră vă rămâne misiunea de a-i citi cărțile. Succes!
Georgiana Baciu
Evaluat la 5 din 5
Editura RAFET –
Constantin Marafet rămâne fidel viziunii sale despre literatură: lumea ar putea fi mult mai bună, realismul social are greutatea lui în destinul oamenilor. Cu acest roman autorul a mai dat un semn despre capcanele vremurilor, despre posibila cădere a celui care se iluzionează că este liber. Pentru Marafet iubirea ar putea fi oferi soluții, dincolo de aparențe există un dosar al fiecăruia unde sunt puse filele bune și filele rele. Probabil că există un dosar în lumea de sus (după cum sugerează scriitorul), atinsă de cei care mai au ochii limpezi și cred că ieșirea din istorie se face prin adevăr și dreptate.
Timpul dragostei este dimineața, trupurile au ceva din energia de la Creație, ceva special. Lumina care năvălește peste cei doi oferă satisfacții, tristețe, bucurie, o cale spre desăvârșire. Poeme nu au o poveste lirică exact trasată, dacă în roman Constantin Marafet se ține scai de soarta personajelor sale, în versurile sale tema se deschide pe căi nedefinite, cuvintele sunt la marginea pustiului.
Scriitorul și-a pus toată pasiunea în aceste romane sau poezii, reușind să realizeze o poveste bine construită, povestea sa, faptele curgând firesc, fără găselnițe moderne, specifice tehnicii literare la modă. El nu forțează limitele, din contră, se regăsește în limitele sociale și le exploatează potențialul. Fraza curge lin și pune în evidență, în planul al doilea, simboluri și paradigme serioase. Fraza are sclipirile scriitorului Marafet, iar scenele sunt construite cu talent, așa cum am arătat. Experiența sa literară și cea de editor au fost valorificate bine, povestea provocând cititorul și atrăgând atenția asupra unei perioade complicate din istoria noastră. Mijloacele literare de care se folosește scriitorul sunt cele clasice, se pune în lumină viața oamenilor ca o valoare care aduce timp în plus.
Editura RAFET –
Printre diagnostice literare,
lumina unui ecou îmblânzește crinii
Am așteptat viața să urce muntele, așa cum urcă anii clipele spre cer. În lumină. Așteptarea a avut și darul de a mă lăsa să pot peria părul Fetei Morgana până la glezne în oglinzile insomniei din palma ghiocului. Am știut dintotdeauna că aveam să scriu proză – romane, povestiri – și că voi face jurnalism numai pentru a-mi antrena povestea și a o învăța să meargă spre senectute în pas vioi.
Un singur vis am avut: să înving realitatea. Lupta a fost şi este în continuare inegală. E prea crudă. Sunt învins. Am fost răpit de vise și sechestrat o tinerețe, până s-a rătăcit visul în oftatul amiezii. Visului rătăcit și ținut suspendat în anii de glorie ai apei i-am dat drumul destul de târziu din colivia cu iluzii. L-am ținut departe de ochii Căii Lactee. Am așteptat, în pragul unei respirații cu parfum de crin, cu stoicism și încrâncenare, acumularea de cunoștințe, de experiențe de viață, am așteptat să cunosc realitățile cotidiene și mai ales ale psihologiei și ale personalității umane.
Se spune că nu poți scrie un roman bun la 16 ani, dacă nu ești un geniu, iar eu, după cum mi-au spus străzile din Iazul Luminii de pe Calea Lactee, nu sunt.
Așadar, așteptarea era singura cale și iată-mă-s, după lungile ezitări ale apei de a lovi malul cu valul, diagnosticat de o seamă de critici. Fac un mic apendice aici, spre neuitare. Am avut la sertar un roman și imediat, cu tot entuziasmul după anul de grație și inflație ʼ90, a fost publicat. L-am publicat cu pseudonim şi numai nota autorului am semnat-o cu numele meu. Am fost ajutat de un prieten să-l distribui cu rucsacul prin cârciumi, prin autogări, gări, planete ostile și prin Grădinile Suspendate ale Semiramidei. Se vindea ca pâinea caldă. Dar ce nu se vindea în anii de după ʼ90? Orice. Numai mirosul de cerneală tipografică trebuia să umple coala de hârtie. După mai bine de 3 luni, după ce prietenul mi-a împuiat capul cu romanul, că e cel mai bun roman citit de el, că bla-bla-bla, că tot blocul l-a citit, cartierul vuiește, apa viețuiește câte și mai câte.
Într-o bună și searbădă zi, m-am pomenit cu o avalanşă de invective la adresa mea, chiar de la distanță. Imediat ce m-a zărit prietenul meu cum agale trăgeam ziua după mine, tresărea și înjura vârtos. Îl priveam perplex, știndu-mă la gând curat, şi am întrebat cu smerenie și o sfioșenie de domnișoară, nedumerit până la Cotul Donului, ce s-a întâmplat. E cartea ta! M-ai mințit! I-am zâmbit complice. Nu mi-a răspuns la zâmbet. Furia lui dădea pe dinafară. Niciun vulcan nu-și permitea să erupă așa, cu spume. Fața i se schimonosise. Nu-l recunoșteam.
Deodată romanul nu mai avea valoare pentru simplul fapt că era scris de mine. Cum de mi-am permis să scriu un așa roman? Mirarea era și mai mare pentru că știa de lupta mea, de pasiunea mea, pentru că suferise cu mine la un moment dat. Dar reușita, în mintea lui, era de neconceput.
Avusesem momente când fusesem pe punctul de a-i mărturisi, doar că voiam să ne bucurăm împreună când aveam garanția unei reușite depline, văzută și de ochii lui. Mă ajuta știind că am „relații” la edituri și puteam să aduc cărți bune. Era o bătălie cinstită atunci pentru cărți. Nu vă mirați! Chiar se citea. Atunci chiar era o performanță să publici, nu ca acum, un fapt divers. Astăzi s-au amestecat valorile printre firele de nisip, de se caută cu lupa grăuntele de aur.
Dacă nici cel mai bun prieten al meu nu-mi putea suporta așa-zisul succes, omenirea avea o problemă și de atunci escaladează și se pune la loc de cinste invidia, în detrimentul bunului-simț.
Am fost trist multă vreme. Și poate și acest lucru m-a făcut să-mi pun răbdarea la reverul hainei și să aștept ca valul să ajungă la mal. Am așteptat prea mult? Cât ține mirosul unei flori? Cu siguranță pentru așteptare nu am avut măsura potrivită și poate a trecut prea mult timp în care paguba a fluierat în pustiu, iar fanfara a cântat în vârful dealului singură. Mai pot eu, oare, să recuperez din respirațiile trecute, cele ale izbânzii iluzorii?
După așteptarea în care galopul cailor de stejar nu a încetinit, ci a rupt văzduhul în două, iată că a venit ziua în care cineva sau ceva a tras cortina și a deschis cerul senin, încât stau în fața voastră cu toate socotințele criticilor mei. Voi să-mi spuneți dacă am reușit să vă port pe aripile imaginației, dacă v-am făcut să visați. V-am făcut părtași. Nu pot visa singur. Știu exact cât am reușit să transmit din poveștile inimii, deoarece bucuria a luat chipul celor care m-au felicitat, al celor mulți care au citit cărțile mele. Numai așa am simțit că încep să înving realitatea. Ce respirații cu voal au încununat zilele!
Să nu mă pizmuiți și voi!
Astăzi, după adunarea în careu a recenziilor, văd ploaia cum stă să cadă în rădăcini de iluzii și-mi fac socotelile pe degete de la mâna ce tulbură cerul şi îi zic singurătății: Ar trebui să vin cu un argument, cu o vorbă, ceva, să explic în vreun fel acest demers, acest raliu de cuvinte rostogolite prin așteptări ce se derulează sub privirile voastre migratoare. Îmi dedublez gândurile, frământările, neliniștile. Nu vreau să strig ca împăratul în zadar.
Explicaţia este simplă. Probabil este nevoia mea de a păstra memoria intactă, de a aduna, din lăcomie și disperare, căci textele erau dispersate toate prin reviste, platforme virtuale, ziare, toate recenziile voastre erau când pe o galaxie, când pe alta și nu toți aveați posibilitatea deplasării, urmăririi cuvintelor.
Un alt motiv ar fi că nu vreau ca frumoasele gânduri ale criticilor mei să trăiască paradoxul uitării. Munca lor trebuie respectată, ca orice muncă cinstită. Ar fi păcat de truda lor.
Şi încă un motiv – chiar teama că se vor pierde fără a fi cunoscute vreodată în integralitatea lor mi-a dat puterea de a le adăposti între aceste coperte.
Îmi sunt dragi aceste eseuri despre cărțile mele, despre sufletul meu. Le-am numit în sinea mea amprentele uitării, ca pe un joc împotriva uitării. E o metaforă, iar voi trebuie să citiți amprente împotriva uitării.
Toate acestea nu mă pot lăsa insensibil și volumul de faţă este prima mea acțiune dintr-o serie de acțiuni viitoare asemănătoare. Îi spuneam propriului meu suflet că destinul nostru a fost scris din disperarea unei respirații, a unei lacrimi lucide, și cred cu toată ființa acest lucru. Dacă nu-ți cunoști destinul de dinainte de a te naște, cum ai vrea să conduci râul prin albia lui spre revărsarea zorilor? Cum vor îmboboci zorii, dacă tu ești laș și nu-ți aduni amprentele trecerii tare prin valurile vieții? “Fii dârz precum lumina nașterii Domnului!”, mi-a șoptit îngera de pe umărul drept.
Intenția inițială a fost să expun aici numai cronicile/ recenziile despre romane, dar am fost obligat de împrejurări, fiindcă nu şi-ar fi găsit locul altundeva cele două-trei recenzii/ întâmplări despre alte cărți, să le adaug aici pentru entuziasmul lor și enumerarea unor personalități pe care am avut onoarea să le întâlnesc. Intenționez, totodată, să alcătuiesc o carte și cu recenziile despre poezie, tot din disperarea de a nu se pierde pentru totdeauna și voi nu ați putea vedea totul.
Nu a fost o întreprindere ușoară. Abia am găsit acum aceste recenzii, dar peste un secol și jumătate, când probabil voi fi bătrân și cosmic?… Am așteptat prea mult timp și multe s-au pierdut, cele mai multe dintre ele odată cu deteriorarea irevocabilă a hard-diskului calculatorului. În fine… ce e pierdut, pierdut rămâne. Lamentații primăvăratice…, dar am ochit două stele dintr-un singur oftat cu această înserare.
Se spune că nu poți trăi fără validări, că e bine să trăiești visul unor validări, să te simți râul care curge prin lumină și să strigi EVRIKA!, așa cum mi se întâmplă mie acum, fără să fi cerut asta vreodată. Am primit de-a lungul timpului sute de felicitări pe toate canalele de comunicare. Am fost copleșit. Sunt convins că au fost sincere, altfel, de ce să le fi transmis expeditorii? Eu nu-s important, nu am funcții – am fugit toată viața de ele – astfel că sunt convins că aceste cronici sunt sincere. De ce cred asta? Fiindcă nu-s plătite (cum am auzit că se practică), nu-s scrise la comandă, nu-s scrise de PR sau AI, nu sunt scrise din interes etc. Au fost scrise la imboldul inimii și al inteligenței artistice (nu artificiale). Pentru fiecare dintre cei care au scris despre cărţile mele am o inimă aparte, mă înclin şi le sunt recunoscător.
Am organizat cartea cronologic, în funcție de anul apariției romanelor, și am încercat să redau atmosfera de atunci, adăugând și câte o cronică a lansării propriu-zise, pentru farmecul și cuvintele spuse atunci despre carte, la cald („Asta”, ar zice unul neînțărcat de viață, „nu se face”. „Ei, na!”, aș răspunde eu. Alții, care au văzut acest manuscris înaintea publicării, au zis că e un manual despre cum se alcătuiește o carte de acest gen, iar eu am răspuns din nou academic: „Ei, na!”). Am învățat că viața trebuie jucată la ruleta marafetiană și nu la ceas de taină.
Cronicile/ recenziile sunt doar din perioada mai 2018 – mai 2026 și se referă la romane în special, fără a le include, așa cum spuneam, și pe cele de la cărțile de poezie, care vor face obiectul altei cărți, separat, şi care vor depăși, cu siguranţă, 700 de pagini.
Am încercat să redau atmosfera zugrăvind creștetul acelor clipe de vis, de aceea veţi găsi și derularea primelor lansări, a unor evenimente legate de cartea propriu-zisă. Am încercat să redau toate informațiile posibile într-o alcătuire cât mai academică.
Mă simt alintat de critici și în special de cititori, fiindcă acest lucru îmi arată interesul. Și cum să nu mă alint singur cu o asemenea carte, pe care am prilejul s-o lansez chiar în ziua în care împlinesc 65 de ani?… Ani privilegiați, rezistenți ca apa în pahar, nebătuți decât de vânt și de crivățul cu dinții cariați în secundele mici și inegale. Sunt învins în toate visele, dar sunt câștigătorul unei realități crude.
Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a îngăduit să ajung aici. Ce voi mai face? Bună întrebare! Voi împinge visul în hăul, în prăpastia de la capătul uitării și-i voi păstra amprentele în baza de date a memoriei universale.
Fiți binecuvântați voi, cititori ai răsăritului!
Constantin MARAFET
Editura RAFET –
Un labirint cu soarele la vedere
Cartea „Amprentele uitării” – un titlu cât o veșnicie, care ne avertizează să nu uităm, după cum precizează chiar autorul, pentru că „e o metaforă, iar voi trebuie să citiți amprente împotriva uitării” – a apărut ca o continuitate a cutumei înaintașilor, ca un sprijin pentru eventualii istorici literari interesați, dar și pentru voi, care doriți, și știu că sunteți mulți, să aflați mai multe despre opiniile și interpretările criticilor literari ai acestor vremuri referitoare la cărțile scriitorului Constantin Marafet.
Este de înţeles, totodată, și spaima scriitorului Constantin Marafet privind pierderea opiniilor critice în cel mai apropiat neant. Mă gândesc astfel la difuzarea defectuoasă în zilele noastre a revistelor și a cărților, în general.
Cărțile publicate ale scriitorului Constantin Marafet, cărţi de diferite genuri literare, sunt mărturii ale conștiinței și ale vremurilor, cu o mie de voci și fețe. Pentru a lăsa loc unui dinamism și unei singure voci, autorul aduce astăzi în faţa noastră o parte din recenziile scrise la romanele Domniei Sale, adevărate bijuterii literare, la rândul lor. Recenziile volumelor de poezie vor urma, aşa cum ne aduce la cunoştinţă chiar dumnealui.
Este cunoscut faptul că scriitorul Constantin Marafet promovează o ficțiune de un realism înpovărător pentru cititor, deoarece acesta nu poate scăpa de întrebarea: „Oare o fi fost real?”. Chiar dacă forma de adresare aleasă este diversă — fiind în primul rând poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, deci talentul fiindu-i recunoscut — se evidențiază și ca jurnalist, critic literar, documentarist și prozator.
Volumul de față, „Amprentele uitării”, reprezintă un gest frumos de recunoștință pentru criticii literari ce s-au aplecat asupra operei Domniei Sale și care au publicat eseurile sau recenziile lor în diverse reviste și ziare de pe cuprinsul întregii țări.
Se spune că nimeni nu e profet în orașul lui. Haideți să abrogăm această pildă și să-i recunoaștem valoarea, așa cum au făcut-o și criticii literari care s-au pronunțat deja! Timpul său literar, așa cum ne spune însuşi Constantin Marafet în cartea „Amprentele uitării”, începe în anul 2018, vorbind strict despre cel din cartea de faţă, nu despre timpul său literar de pe parcursul vieții, anul acesta împlinindu-se 50 de ani de timp literar consemnat de la debut.
Incipitul cărții, cum este și firesc, are forma argumentului autorului, sentimental și poetic, aşa cum îl ştim pe scriitorul Constantin Marafet.
Urmează prezentarea romanului „Răzbunarea mierii”, roman care a fost încununat cu prestigiosul Premiul Național „Vasile Voiculescu”. Tot aici aflăm despre cei care s-au pronunțat cu privire la acest roman, despre context și timpul rubiniu. În subsol veți regăsi și câteva date despre scriitorii care au analizat această carte, precum şi pe altele, ale aceluiaşi autor. Vă asigur că veți găsi mulți critici literari de mare valoare pentru țara noastră și nu numai, care au diagnosticat și au format un timp al literaturii.
Urmează romanul „Țara zidului amar”, publicat în două ediții: prima la Editura Rafet, iar a doua la Editura Hoffman, 2021, în colecția „Jurnalul Cărților Esențiale”, difuzată cu ziarul Jurnalul Național. Cartea a fost tradusă și publicată şi în Franța, sub titlul „Le pays du rempart amer”, iar autorul a realizat, la cerere, un scenariu de lungmetraj după acest roman, cu titlul „Disidentul roșu”, apărut la Editura Rafet, 2026, special pentru actori, regizori, case de producție de film, biblioteci etc.
Volumul continuă cu „Ochiul Chirei”, roman apărut pentru prima dată la Editura Rafet, în anul 2021. A fost apoi republicat la Editura Hoffman și distribuit cu ziarul Jurnalul Național. Cartea a fost distinsă cu Premiul Național „Alexandru Macedonski”.
„Moartea nu ajunge niciodată la inimă” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2024, 372 p.) este cel din urmă roman apărut al lui Constantin Marafet despre care se face vorbire în „Amprentele uitării”, un roman care, de asemenea, a creat entuziasm în breasla scriitoricească, recenziile dovedind din plin acest fapt.
Urmează, pe final, referiri și la cărțile de eseuri și publicistică ale lui Constantin Marafet, „Umbra cailor de stejar” și „Măsurarea singurătății cu uimire”.
Volumul „Amprentele uitării” merită citit integral și comentat. Puține sunt cărțile de acestă factură și poate de aceea sunt și așa valoroase. Găsiți în volum informații utile și folositoare despre romanele scriitorului Constantin Marafet, dar și despre unii scriitori contemporani, critici literari valoroși, de fapt profesori, profesori universitari şi distinși academicieni.
Constantin Marafet este scriitorul despre care se va vorbi mult de acum înainte, fiind în plină forță creatoare, iar dumneavoastră vă rămâne misiunea de a-i citi cărțile. Succes!
Georgiana Baciu
Editura RAFET –
Constantin Marafet rămâne fidel viziunii sale despre literatură: lumea ar putea fi mult mai bună, realismul social are greutatea lui în destinul oamenilor. Cu acest roman autorul a mai dat un semn despre capcanele vremurilor, despre posibila cădere a celui care se iluzionează că este liber. Pentru Marafet iubirea ar putea fi oferi soluții, dincolo de aparențe există un dosar al fiecăruia unde sunt puse filele bune și filele rele. Probabil că există un dosar în lumea de sus (după cum sugerează scriitorul), atinsă de cei care mai au ochii limpezi și cred că ieșirea din istorie se face prin adevăr și dreptate.
Timpul dragostei este dimineața, trupurile au ceva din energia de la Creație, ceva special. Lumina care năvălește peste cei doi oferă satisfacții, tristețe, bucurie, o cale spre desăvârșire. Poeme nu au o poveste lirică exact trasată, dacă în roman Constantin Marafet se ține scai de soarta personajelor sale, în versurile sale tema se deschide pe căi nedefinite, cuvintele sunt la marginea pustiului.
Scriitorul și-a pus toată pasiunea în aceste romane sau poezii, reușind să realizeze o poveste bine construită, povestea sa, faptele curgând firesc, fără găselnițe moderne, specifice tehnicii literare la modă. El nu forțează limitele, din contră, se regăsește în limitele sociale și le exploatează potențialul. Fraza curge lin și pune în evidență, în planul al doilea, simboluri și paradigme serioase. Fraza are sclipirile scriitorului Marafet, iar scenele sunt construite cu talent, așa cum am arătat. Experiența sa literară și cea de editor au fost valorificate bine, povestea provocând cititorul și atrăgând atenția asupra unei perioade complicate din istoria noastră. Mijloacele literare de care se folosește scriitorul sunt cele clasice, se pune în lumină viața oamenilor ca o valoare care aduce timp în plus.
Constantin Stancu ©