Cart

Nu ai niciun produs în coș.

  • Home

Ninge cu noi în La minor de MARIAN MĂRGĂRIT

25.00lei

STAREA DE POEZIE, STAREA
DE ÎN-CÂNTARE/ INCANTAŢIE
Marian Mărgărit își adună poeziile într-un
volum intitulat atât de potrivit Ninge cu noi în La
minor. Spunem cu certitudine „potrivit”, fiindcă
în față ne apare îndată o figură cu o înfățișare
contrapunctată cu o disponibilitate degajată spre
visare romantică (și, bineînțeles, spre cântare) și
cu o concentrare gravă în preocupări cotidiene
gospodărești. Fac casă bună în făptura sa,
modelată de zona aspră ce premerge Bărăganului,
cantautorul erupt din „Flacăra” lui Adrian
Păunescu și autorul de versuri/muzica de acum
pentru Fuego (Paul Surugiu), și primarul de
Boldu cu aproape opt mandate, cufundat în
treburi și griji până peste cap.
Făcându-i această efigie de început se cade să
precizăm că muzica nu este, pentru el, un hobby
(căci lumea e plină ochi de hobbyști), ci tot o
vocație, ca și cea a bunei-gospodăriri (căci
timpurile noastre tocmai de acești oameni
înzestrați cu spirit gospodăresc duce lipsă).
Dubla și rara ipostază de poet și primar se
poate desluși și în poemele sale, unde totul trebuie
să urmeze o ordine firească, unde cuvântul
potrivit trebuie să fie la locul potrivit, unde totul
se supune principiului poetic teoretizat și aplicat
practic de Edgar Poe: fixarea lungimii,
domeniului, tonului poemului și căutarea prin
MARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor
6
inducția unei note de originalitate artistică ce ar
putea servi drept cheie în construcția poemului (a
se vedea Edgar Allan Poe, Principiul poetic,
București, 1971, p. 39).
Modul în care își alege forma și formula poetică
este o dovadă peremptorie în acest sens, Marian
Mărgărit înstrunându-și ghitara astfel ca să iasă
acordurile trebuitoare supuse uniformității
sunetului și ideii: miniatura muzicală, grațioasă și
pură, alternează cu romanța cantabile, balada
structurată în chip recitativ cu oda patriotică,
bocetul cu descântecul, cântecul de glumă cu
„cântecul de adio” și „cântecul de-amar”, valsul cu
ruga și colindul.
Calitatea fundamentală a poemelor sale este
lirismul ingenuu, un panlirism de fapt, îngânat în
tonalități stinse, estompate. Starea de poezie, de
care vorbea Nichita Stănescu, vecinul lui
ploieștean, e o stare de cântare, de în-cântare și
în-cantație; cuvântul chemat pe strune să vibreze
între timpul cu dimensiunea căruia este înzestrat
și atemporalitatea pe care trebuie s-o semnifice.
Dezinvolturii muzicale i se asociază o tonalitate
reflexivă mai gravă, astfel încât o atare conjugare
naște instantanee meditative de felul:
„Sunetul învăluie TĂCEREA,
Muntele subjugă MAREA,
Cât e de tristă ÎMBRĂȚIȘAREA
Timpului cu DEPĂRTAREA!”.
E s t e v o r b a d e o s u r p r i z ă d e o r d i n u l
contrapunctului, pe care ne-o face declarat sau
subtextual autorul – sugerarea unui sentiment al
trecerii inexorabile a timpului care-i rărește pașii
MARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor
7
și îi face, meditația mai înceată, și-i pune versul
într-un registru interogativ – și într-un ritm rigid
măsurat (Măsura). Apare motivul viilonesc al
Zăpezilor de altădată: „Ah, spun bătrânii mei.:/
„Les neiges d’antant” –/ Le purtam la butoniere,/
La rever/ Ca pe niște flori dalbe!/ Ah, spunem
n o i : / „ L e s n e i g e s p r e s e n t e s ” . / C o d a t e ,
hiperbolizate/ Ne sperie,/ Ne îngrozesc./ Deatâtea
ori,/ De câte ori,/ Coboară pe la noi/ În
zori” (Les neiges).
Alteori tonalitatea interogativă e augmentată
cu o notă amară, generată de realitățile de azi: „De
ce circ?/ De ce furtună?/ De ce noapte fără
lună?// De ce noi/ Fără încetare/ Ne vânăm cu
disperare?// De ce vântul/ Când adie/ Trenul
nostru întârzie?// De ce/ După ce-ajung sus/ Unii
uită/ Că i-am pus?// De ce uneori mă tem/ C-am
uitat cine suntem?” (De ce? – cântec –).
Considerăm, de fapt, trei registre în care-și
scrie poeziile Marian Mărgărit.
Unul este acela liric propriu-zis, cu o descriere
coșbuciană reactualizată – rapsodică, baladescă,
idilic-armonioasă a realităților sătești, a
frumuseților câmpenești, a tradițiilor sătești și
eternelor scene de dragoste sau așteptări
materne: „Și cade peste noi/ Mirifică ninsoare,/
Albastră și tăcută/ Peste final de an,/ Ce simfonie
albă,/ A Beethoven miroase/ Prin mantia țesută/
Din clape de pian./ În alb se îmbracă mirii,/ Și albi
sunt trandafirii,/ Ce albă e visarea,/ Când rănile
din inimi/ Le vindecă ninsoarea!/ Și cade peste
noi/ Mirifică ninsoare,/ Ce simfonie albă/ Și ce
frumos ne doare” (Simfonie albă).
MARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor
8
Cel de-al doilea filon sesizabil, firesc lirismului,
este discursul poematic autumnal, străbătut de
acorduri bacoviene: „Și-aprinde toamna
felinarul/ În sfinte, unice altare,/ Când peste
orizonturi prăfuite,/ Amurgul plânge mut,
zdrobit de care” (Întomnare).
Cea de-a treia tonalitate e dictată de o
neîmpăcare cu cele ce se întâmplă în jur:
„intelectualul pare obosit,/ nu-l atrage lupta/
când lipsesc principiile/ și-s ocolite regulile,/
aglomerat tabloul/ tranziției noastre originale,/
cu inflexiuni bacoviene,/ cu proprietate și
politică/ la un loc…” (Tablou de epocă).
Volumul de față e un album sentimental al unui
cantautor ce continuă tradiția păunescienei
Flăcări, care cântă locurile natale, sfânta
Românie cu frumusețile ei (nefugind de tematica
patriotică și socială, crezută de unii desuetă),
Basarabia – soră, femeia – iubită, mama, tatăl
(„icoană a pământului meu), copilăria.
Găsim aici și poemele, care au fost puse pe
muzică de însuși autorul, devenind șlagăre ce
răsună pe scenele tarii, din București, din
Chișinău, la radio și televiziune: Bocet pentru
Basarabia, Te iubesc, Între DA și NU. Ne
cucerește în ele, ca și în multe alte poeme, tonul
sensibil, degajat, ilustrând parcă o altă spusă
memorabilă a lui Nichita Stănescu: „Muzica este
un răspuns, căruia nu i s-a pus nicio întrebare”.
Acad. Mihai CIMPOI
Chișinău
13.03.2020

In stock

Descriere

Ninge cu noi în La minor de MARIAN MĂRGĂRIT

 

 

STAREA DE POEZIE, STAREA
DE ÎN-CÂNTARE/ INCANTAŢIE
Marian Mărgărit își adună poeziile într-un
volum intitulat atât de potrivit Ninge cu noi în La
minor. Spunem cu certitudine „potrivit”, fiindcă
în față ne apare îndată o figură cu o înfățișare
contrapunctată cu o disponibilitate degajată spre
visare romantică (și, bineînțeles, spre cântare) și
cu o concentrare gravă în preocupări cotidiene
gospodărești. Fac casă bună în făptura sa,
modelată de zona aspră ce premerge Bărăganului,
cantautorul erupt din „Flacăra” lui Adrian
Păunescu și autorul de versuri/muzica de acum
pentru Fuego (Paul Surugiu), și primarul de
Boldu cu aproape opt mandate, cufundat în
treburi și griji până peste cap.
Făcându-i această efigie de început se cade să
precizăm că muzica nu este, pentru el, un hobby
(căci lumea e plină ochi de hobbyști), ci tot o
vocație, ca și cea a bunei-gospodăriri (căci
timpurile noastre tocmai de acești oameni
înzestrați cu spirit gospodăresc duce lipsă).
Dubla și rara ipostază de poet și primar se
poate desluși și în poemele sale, unde totul trebuie
să urmeze o ordine firească, unde cuvântul
potrivit trebuie să fie la locul potrivit, unde totul
se supune principiului poetic teoretizat și aplicat
practic de Edgar Poe: fixarea lungimii,
domeniului, tonului poemului și căutarea prin
MARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor
inducția unei note de originalitate artistică ce ar
putea servi drept cheie în construcția poemului (a
se vedea Edgar Allan Poe, Principiul poetic,
București, 1971, p. 39).
Modul în care își alege forma și formula poetică
este o dovadă peremptorie în acest sens, Marian
Mărgărit înstrunându-și ghitara astfel ca să iasă
acordurile trebuitoare supuse uniformității
sunetului și ideii: miniatura muzicală, grațioasă și
pură, alternează cu romanța cantabile, balada
structurată în chip recitativ cu oda patriotică,
bocetul cu descântecul, cântecul de glumă cu
„cântecul de adio” și „cântecul de-amar”, valsul cu
ruga și colindul.
Calitatea fundamentală a poemelor sale este
lirismul ingenuu, un panlirism de fapt, îngânat în
tonalități stinse, estompate. Starea de poezie, de
care vorbea Nichita Stănescu, vecinul lui
ploieștean, e o stare de cântare, de în-cântare și
în-cantație; cuvântul chemat pe strune să vibreze
între timpul cu dimensiunea căruia este înzestrat
și atemporalitatea pe care trebuie s-o semnifice.
Dezinvolturii muzicale i se asociază o tonalitate
reflexivă mai gravă, astfel încât o atare conjugare
naște instantanee meditative de felul:
„Sunetul învăluie TĂCEREA,
Muntele subjugă MAREA,
Cât e de tristă ÎMBRĂȚIȘAREA
Timpului cu DEPĂRTAREA!”.
E s t e v o r b a d e o s u r p r i z ă d e o r d i n u l
contrapunctului, pe care ne-o face declarat sau
subtextual autorul – sugerarea unui sentiment al
trecerii inexorabile a timpului care-i rărește pașii
MARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor
și îi face, meditația mai înceată, și-i pune versul
într-un registru interogativ – și într-un ritm rigid
măsurat (Măsura). Apare motivul viilonesc al
Zăpezilor de altădată: „Ah, spun bătrânii mei.:/
„Les neiges d’antant” –/ Le purtam la butoniere,/
La rever/ Ca pe niște flori dalbe!/ Ah, spunem
n o i : / „ L e s n e i g e s p r e s e n t e s ” . / C o d a t e ,
hiperbolizate/ Ne sperie,/ Ne îngrozesc./ Deatâtea
ori,/ De câte ori,/ Coboară pe la noi/ În
zori” (Les neiges).
Alteori tonalitatea interogativă e augmentată
cu o notă amară, generată de realitățile de azi: „De
ce circ?/ De ce furtună?/ De ce noapte fără
lună?// De ce noi/ Fără încetare/ Ne vânăm cu
disperare?// De ce vântul/ Când adie/ Trenul
nostru întârzie?// De ce/ După ce-ajung sus/ Unii
uită/ Că i-am pus?// De ce uneori mă tem/ C-am
uitat cine suntem?” (De ce? – cântec –).
Considerăm, de fapt, trei registre în care-și
scrie poeziile Marian Mărgărit.
Unul este acela liric propriu-zis, cu o descriere
coșbuciană reactualizată – rapsodică, baladescă,
idilic-armonioasă a realităților sătești, a
frumuseților câmpenești, a tradițiilor sătești și
eternelor scene de dragoste sau așteptări
materne: „Și cade peste noi/ Mirifică ninsoare,/
Albastră și tăcută/ Peste final de an,/ Ce simfonie
albă,/ A Beethoven miroase/ Prin mantia țesută/
Din clape de pian./ În alb se îmbracă mirii,/ Și albi
sunt trandafirii,/ Ce albă e visarea,/ Când rănile
din inimi/ Le vindecă ninsoarea!/ Și cade peste
noi/ Mirifică ninsoare,/ Ce simfonie albă/ Și ce
frumos ne doare” (Simfonie albă).
MARIAN MĂRGĂRIT Ninge cu noi în La minor
Cel de-al doilea filon sesizabil, firesc lirismului,
este discursul poematic autumnal, străbătut de
acorduri bacoviene: „Și-aprinde toamna
felinarul/ În sfinte, unice altare,/ Când peste
orizonturi prăfuite,/ Amurgul plânge mut,
zdrobit de care” (Întomnare).
Cea de-a treia tonalitate e dictată de o
neîmpăcare cu cele ce se întâmplă în jur:
„intelectualul pare obosit,/ nu-l atrage lupta/
când lipsesc principiile/ și-s ocolite regulile,/
aglomerat tabloul/ tranziției noastre originale,/
cu inflexiuni bacoviene,/ cu proprietate și
politică/ la un loc…” (Tablou de epocă).
Volumul de față e un album sentimental al unui
cantautor ce continuă tradiția păunescienei
Flăcări, care cântă locurile natale, sfânta
Românie cu frumusețile ei (nefugind de tematica
patriotică și socială, crezută de unii desuetă),
Basarabia – soră, femeia – iubită, mama, tatăl
(„icoană a pământului meu), copilăria.
Găsim aici și poemele, care au fost puse pe
muzică de însuși autorul, devenind șlagăre ce
răsună pe scenele tarii, din București, din
Chișinău, la radio și televiziune: Bocet pentru
Basarabia, Te iubesc, Între DA și NU. Ne
cucerește în ele, ca și în multe alte poeme, tonul
sensibil, degajat, ilustrând parcă o altă spusă
memorabilă a lui Nichita Stănescu: „Muzica este
un răspuns, căruia nu i s-a pus nicio întrebare”.
Acad. Mihai CIMPOI
Chișinău
13.03.2020

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Ninge cu noi în La minor de MARIAN MĂRGĂRIT”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com