Țara zidului amar

 

Descriere

ISTORIA ÎNTRE EXIL, ÎNCHISOARE ȘI IUBIRE. Cu romanul Țara zidului amar, Constantin Marafet se prezintă în fața cititorului cu o poveste despre condiția intelectualului în istoria recentă, cu pondere în perioada comunistă a țării. Romanul analizează viața lui Victor Dumitrescu, profesor universitar de prestigiu, dedicat valorilor solide umane. Iată cum descrie autorul vremea în care eroul principal trăiește cu intensitate tragedia și adevărul crud al epocii: „Trăiam într-un somnambulism în care coșmarul era fericirea supremă. Străzile erau pline de morți vii, care zâmbeau aiurea și se țineau de mână să nu rătăcească drumul foamei și al întunericului spre cimitirul cosmic” (Confidența unu, p. 11). Sătul de minciuna generală care domina mediul universitar și viața socială, Victor Dumitrescu reușește să publice o carte în occident, să dea un interviu legat de starea reală a societății, dominată de voința dictatorului, de complicitatea oamenilor, de somnul rațiunii… A putut trece textul scris pe foiță de țigară, pentru a deruta oamenii securității aflați peste tot. Când se reîntoarce în țară, constată că este deja condamnat, colegii sunt cei care joacă piesa regizată de organele de forță ale statului, aflate la dispoziția dictatorului. Scena în care este blamat în colectivul din care făcea parte la facultate este redată cu atenție de scriitor, el pune în evidență lașitatea, frica, complicitatea colegilor, începând cu decanul. Marile idealuri intelectuale sunt puse în umbră, fiecare își apăra poziția, postul, condiția, familia, persoana. Frica era instituționalizată și reprezenta sistemul prin care societatea era controlată, dominată și presată zilnic, până la epuizarea fizică și psihică. Din cauza lui Victor Dumitrescu suferă familia, prietenii, cunoștințele, persoanele din anturajul său. Dreptul său la opinie, la libertatea de gândire produce traume celor din jurul său. Sunt analizate viața de coșmar a lui Sebastian Ghițău în închisoare. Persoană sensibilă, delicată, el suferă din cauza mediului concentraționar în care se zbate să reziste. Dascălul de țară este redus la tăcere, persoana îi este anulată de torționari și de persoanele aflate în închisoare. Un alt personaj, cu porecla Dromichete, cu numele de Gelu Iov, pe care securitatea îl plasează la Spitalul de neuropsihiatrie Săpoca pentru a-i anula personalitatea prin tratamente bine administrate, simbolizează puterea asupra minții oamenilor. Are noroc cu Doinița, femeia care îl iubește și-i oferă o protecție nesperată în felul aceasta, ferindu-l de căderea brutală din memoria cea de fiecare zi. După îndelungi suferințe, Victor Dumitrescu este abordat de organele de represiune și i se oferă variantele: exilul sau închisoarea. Alege exilul împreună cu familia. Se salvează prin munca brută în gospodăria lui Hans Gunter, apoi este identificat de serviciile secrete din străinătate și plasat la un post de radio pentru a-și prezenta idealul de intelectual solid, stăpân pe viziunea sa liberă, demnă, girată de muncă și efort, pe creativitate și înțelepciune. Și acolo este urmărit de serviciile de forță ale dictatorului și i se înscenează un atac pentru a fi eliminat. Evident, deranja și mai mult, deranja prin forța ideilor sale, prin verticalitate, prin cultură, prin lupta sinceră pentru libertatea de opinie. După ce se petrece revoluția din 1989/ lovitura de stat?/, Victor se întoarce în România și constată că viața socială este dominată de aceleași personaje care i-au făcut viața amară. Fostul decan este numit ministru al învățământului, alte personaje ajung în funcții importante. Fiecare se zbate să reziste în noul sistem, să se strecoare prin meandrele unui capitalism complicat, fără de capital și oameni care să-l facă onest. Chiar și fostul său urmăritor, ajunge general în noile servicii de securitate și are tupeul de a-i prezenta dosarul de urmărire operativă. Victor Dumitrescu este șocat de cele aflate în dosar, constată că a fost permanent urmărit și viața lui a fost un coșmar și mai mare decât a crezut. Șocul îi va aduce sfârșitul, este mult peste puterile unui om singur în fața ticăloșiei generalizate. Deși a încercat să se stabilizeze în țară, să scoată un ziar despre dreptate și adevăr, toate se prăbușesc. Noile servicii de informații i-au cumpărat tirajul integral pentru ca mesajul să nu ajungă la populație. Nu-și poate recupera proprietățile, casa în care a locuit cândva, familia îi este distrusă în noua situație, el dispare din peisajul social. Intelectualul nu mai avea loc pe scena vremurilor noi. Constantin Marafet își duce povestea cu pasiune, el creează tablouri sociale dure, specifice unei dictaturi. Evenimentele sunt derulate amănunțit, modul de a proceda a serviciilor de forță cu intelectualii veritabili sunt redate cu realism și tristețe. Empatia autorului pentru personajul principal este evidentă, suferința pentru adevărul vremurilor trăite este reală. Frazele au dinamism, tablourile se derulează cu tensiunea necesară, cititorul este captat de istoria recentă, bazată pe fariseism, fățărnicie, complicitate morală la crimele produse. Problema finală a întregii narațiuni este următoarea: se vor mai întâmpla tragedii? Despre personajul central, Marafet scrie: „Nu-i voi da numele real. Securitatea și comuniștii nu l-au iertat și sigur nu-l vor ierta niciodată. Nu pot ierta un om care a gândit și s-a exprimat liber, în timp ce ei, ascunși în propria vomă, au dezertat de la conștiință” (Confidența doi, p. 178). Sunt în roman scene tensionate, care redau esența vremii. Victor Dumitrescu îngenunchează cu preoții în plină stradă și se roagă chiar în momentul în care instituțiile de forță procedau la dărâmarea bisericii în care au slujit acești preoți. Gheață cade din cer, semn al judecății divine. Scena este descrisă cu pasiune, este pusă în lumină judecata Creatorului chiar în momentul în care se dărâma biserica. Sentința se va pune în executare ulterior, istoria va echilibra mediul, va da posibilitatea oamenilor de a ieși de pe bulevardul suferinței… „Nu apucară să termine rugăciunea că tună din nou, ca și cum s-ar fi rupt cerul în două. Pământul se zgâlțâi de trei ori, scurt, intens, ca la cutremur, iar din cer au început să cadă bucăți mari de gheață asupra Bucureștilor. Instinctul primar la Victor funcționă imediat. A vrut să se ridice și să caute adăpost. Mâna preotului din dreapta sa îl opri cu o atingere ușoară. Rămase în genunchi și continuă să se roage cu cei patru preoți. În jurul lor, pe o suprafață de circa zece metri pătrați, nu cădea nici un sloi de gheață. Era o lumină divină, ireală, ca șoapta unui trandafir în dialog cu roua, dimineața” (p. 94). Sunt scene de iubire între Victor și soția sa, Anastasia, scene compensatorii, menite să rupă vraja neagră a vremii. Dragostea pentru copii este importantă și compensatorie. Ei preluau și duceau moștenirea mai departe. Apar peisaje care marchează prin apropierea individului de natura generoasă. Portretul mamei lui Victor este unul care pune în lumină căldura familiei, legăturile omului cu eternitatea cuibărită la sat. Curajul intelectualului se izbește de teama ce domina scena societății. Din această coliziune apare un fals curaj, o iluzie bazată pe speranțe obturate de istoria vremii. După ce se întoarce din occident el gândește: „Scopul călătoriei era îndeplinit sută la sută. Difuzase și scrisoarea. Misiune îndeplinită. Nici urmă de teamă nu mai jubila pe chipul său, devenit deodată senin. ” (p. 9). De aici titlul romanului: omul era/ este înconjurat de un zid amar, este construit de mintea sa care trăiește cu intensitate istoria ca o clipă luminoasă, s-a declanșat instinctul de conservare. Un om captiv într-un oraș fals, asemenea unei închisori edificată de forțele oarbe ale istoriei. Constantin Marafet rămâne fidel viziunii sale despre literatură: lumea ar putea fi mult mai bună, realismul social are greutatea lui în destinul oamenilor. Cu acest roman autorul a mai dat un semn despre capcanele vremurilor, despre posibila cădere a celui care se iluzionează că este liber. Pentru Marafet iubirea ar putea fi oferi soluții, dincolo de aparențe există un dosar al fiecăruia unde sunt puse filele bune și filele rele. Probabil că există un dosar în lumea de sus (după cum sugerează scriitorul), atinsă de cei care mai au ochii limpezi și cred că ieșirea din istorie se face prin adevăr și dreptate. Romanul Țara zidului amar se adaugă celuilalt roman, Răzbunarea mierii (2018), care analizează viața românilor în epoca recentă, afectată de traumele provocate de războaiele spirituale în care sunt capturate personajele. Constantin Marafet este și un romancier harnic, nu numai un poet dedicat, sensibil și un editor dedicat. Proza îi potențează talentul și îi evidențiază luciditatea celui care poate vedea dincolo de evenimentele brute, oameni ca purtători de suferință și libertate.Constantin Stancu