Umbre și lumini de Minodora Tătulescu

 Şi aşa făcu, mai ales că vremea trecea ca vântul, pe neaşteptate, şi cele trei luni plănuite în gara din Bucureşti se grăbeau şi ele odată cu dânsa, când urma să sosească, din clipă în clipă, multaşteptatul său… coleg.

    Tot atunci mai apăru ceva, tot în favoarea rămânerii ei la Nucşa. Mâine, poimâine urma să înceapă şcoala, dar nu venise încă alt învăţător aici, deşi fruntaşii satului bătuseră destul de des potecile până la uşile autorităţilor cerându-le un alt dascăl pentru cătunul lor, mai ales că şcoala cea mare era cam la 4 km de satul lor şi-n plus copiii trebuiau să treacă o bucată bună de drum prin pădure.

    —Ce putem face, oameni buni? le spuneau cei de la centru. Nu avem oameni.

    —Dar noi, domnilor, ce facem cu copiii?

    —Mai aşteptaţi… Poate se iveşte ceva…

    Dar, ajunşi acasă, pe supărarea ce-o primiseră de la cei de la oraş, primeau perdaful de la neveste, cărora le tremura inima de frică şi milă pentru odraslele lor.

    —Măi, bărbate, cum să-mi las copiii de izbelişte?… Mai ales iarna… friptură la lupi? N-ai suflet? Că voi, bărbaţii, nu i-aţi ţinut la sân ca noi, fie! Da’ nici minte n-aveţi? Că vorba ceea: toţi vă lăudaţi că sunteţi oameni de ispravă… Ce scofală!?… Ori să-i lăsăm fără carte? Să lăsaţi Nucşa noastră sat fără învăţător?… Mâine, poimâine închide ochii şi părintele Nicolae, că-i sărmanul de 90 de ani, chit că ştie Psaltirea buchiţe şi pomelnicu-l zice pe deasupra, de uimeşte tot satu’ la sărbători… O s-ajungem de râsu’ lumii: fără popă, fără dascăl la şcoală… Mâine, poimâine rămânem sat şi fără câini!…

   —Mărie, taci dracului din gură! Deşteaptă ce eşti!…  Ai amestecat lucrurile sfinte cu cele din coteţ!…

                          Minodora Tătulescu