Cart

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

  • Home

Să nu uităm să lăsăm moștenire dragostea! de Constantin Marafet

Să nu uităm să lăsăm moștenire dragostea! de Constantin Marafet

Citesc. În jurul meu o liniște cumplită se pregătește de somn, probabil. O liniște semitrează.
Din când în când se mai aude cum bate cu degetul în geam o frunză în căderea sa spre pământ. Dincolo de fereastra cu perdele brodate cu trandafiri, întunericul pândește lumina din cameră. Vrea să intre peste ea și s-o inunde, să-i dea forma sa. Întunericul e proprietarul tuturor formelor geometrice și vrea să se impună.
Citesc, așa cum spuneam, din “Jurnalul” lui Liviu Rebreanu [Liviu Rebreanu, „Opere 17 – Jurnal (1927-1944)”, Editura Minerva, 1998.] și regret că nu am citit mai devreme cu niște ani, prin adolescență chiar, această carte. Aș fi fost, cu siguranță, mai înțelept. Acum, când singurătatea a ajuns cât o clipă eternă, e târziu. Credeam că doar eu experimentez înălțimea ei. Credeam că doar eu mă bucur de liniștea singurătății.
Dar nu! Iată una din constatările lui Liviu Rebreanu, marele nostru romancier: „La o anumită vârstă începi să-ţi dai seama cât eşti de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate, nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvârşită comuniune sufletească. Trebuie să înţelegi că menirea omului (de altfel cred că şi a oricărei fiinţe vii) este să ducă singur o viaţă solitară… Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele când singurătatea, majestuoasă şi divină, te copleşeşte mai crâncen…”.
Interesantă constatare și atât de reală, de unde trag eu concluzia că așa e de când lumea, că e un fel de moștenire lăsată urmașilor, ceva prețios și pe care nu avem voie s-o schimbăm, s-o îmbunătățim. Singurătatea e aurul sufletului, al echilibrului nostru. Pe cale de consecință, cei care nu sunt solitari sunt mult mai săraci?… Gânduri în lumină.
Las cartea din mână pe pernă și mă apropii de fereastră. La capătul unui pas, întuneric, la celălalt capăt eu, în lumină. Doar geamul și giurgiuvelele se împotrivesc acerb invaziei întunericului în odaie. Nu identific singurătatea. E aici, cu mine și cu Jurnalul lui Liviu Rebreanu, sau dincolo de giurgiuvele?

Sunt îndrăgostit de singurătate. E atât de nobilă, de aristocrată! Poate de aceea o caut clipă de clipă. Numai cu ea pot merge pe ape. Ea, doar ea, mă poate învăța despre dragoste, despre iubirea de semeni, despre… și spre. Numai cei aleși o pot lăsa moștenire lumii. Dacă nu întâlnești măcar o clipă singurătatea în viața ta, trăiești degeaba. Privește-ți moștenirea cu bucurie! Fii tu cu tine și desăvârșește-ți sufletul!
O mică și intensă furtună în gândurile mele. Mi-am pus trei degete la tâmplă și am zis cu voce tare: „Eu sunt singurătatea!”. Aștept să așez noapte peste noapte să fac un castel. Dincolo de ușă, de fereastră, întunericul și vacarmul. Alegerea e a noastră. Ca și trădarea, ca și minciuna, ca și… Aplaudăm duios. În ce lume ciudată și ipocrită aplaudăm!
Mă gândesc la salvarea identității umane. Totul se moștenește. Chiar și dragostea. Eu am o singură dragoste moștenită, dragostea pentru Iisus Hristos, și v-o las vouă drept moștenire. Bucurați-vă!
Constantin Marafet

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Descoperă mai multe la Editura Rafet

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura