Cart

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

  • Home

Deznodăminte în împrejurări izomorfice (Constantin Marafet – „Un oraş fără ferestre”, Ed. Junimea, 2023)

Deznodăminte în împrejurări izomorfice (Constantin Marafet – „Un oraş fără ferestre”, Ed. Junimea, 2023)
Deznodăminte în împrejurări izomorfice
(Constantin Marafet – „Un oraş fără ferestre”, Ed. Junimea, 2023)
Descoperim simfonii la rang universal sau solfegii de uz personal traversând coridoarele simţurilor. Întâlnim neaşteptate, felurite stări de agregare care provoacă semantic. Este atmosfera „Unui oraş fără ferestre” instaurat emblematic, de gală de către Constantin Marafet.
El, care nu ţine cont decât de satisfacţia materiei (uneori a aspectului aluziv al acesteia!) în raport cu binefacerile sau contrafacerile de ordin spiritual, tocmai anunţă „scări din umbre”: „construim scări din umbre,/ ca primul curcubeu surprins făcând dragoste –/ dealurile se amestecă cu văzduhul!/ între fiori şi fioare/ imaginaţia colindă de la o uşă la alta/ presărând amintiri până în dormitorul tău,/ în speranţa că poţi urca scările amintirilor,/ pe umbre călcând,/ până în adâncul sufletului.// te aştept/ să ne zidim amintirile pe fulgere,/ cuprinşi de mânia nopţii,/ să scriem cu mâna dreaptă/ cuvinte de alint,/ să le citim când ne prăbuşim/ în oftat.”
Iar într-un marş liric aspru ori difuz, raşchetând/alinând obiectualizările minţii, straniu de tot, „durerea este cea mai mare iliuzie”. Aceasta deoarece „pietrele nu mai au sânge de la atâta aruncat,/ tălpile lor sunt netede ca un puls pustiu –/ s-a veştejit şi zborul,/ ferestrele s-au spart între coapse,/ oftez ca să nu pier./ păşesc cu îndrăzneală/ cu pantofi de lac/ printre petalele inimii tale,/ până vor suna clopoţeii a linişte,/ a zbor,/ a noi.// prin toată tăcerea,/ durerea este cea mai mare iluzie –/ sărutul tău e viaţa mea/ aruncată ca o piatră/ de veşnicii.// dorul meu este egal cu înălţimea dragostei, a durerii, a depărtării,/ ce se adună în zăgazul ultimului oftat.”
Aspecte cu lungimi de undă corespondente pe aceleaşi canale spectrale uşor modificate, se întrec într-un ansamblu-vacarm senzitiv atunci când „ne răsucim în şoapte”: „noi nu plecăm./ noi construim ruine, prăpăstii, haos şi flori,/ înaintăm spre nicăieri,/ amintirile ard în ziua de ieri,/ uitarea stă întotdeauna în stâlpul porţii –/ nu mai avem flori,/ în golul dintre cer şi inimă ne prăbuşim.// iluzia s-a întors împotriva noastră,,/ escaladează prăpăstii,/ noi nu suntem colo, nu suntem veniţi,/ ne răsucim în şoapte, plângem uitarea,/ plângem după noi.// ce ne facem?/ îmbrăţişaţi ajungem mirarea întreagă din urmă/ şi o dăm cu ruj./ când ne-am întors, când ajm fost plecaţi,/ de nu putem semăna calea?/ ce deal e acesta, de creşte în fiecare zi,/ de nu-l putem urca?// strănută ecoul la colţ şi-mi face semn/ cu ochiul să urc,/ să urc până în prăselele unui cuţit.// vom supravieţui unui rămas bun/ sau se vor răsuci florile în copacii cu frunza incertă?/ se vor război culorile?”.
După cum se vede, uneori răvăşirea, exploatarea şi sleirea substanţei provoacă situaţii antonimice, ca într-o răzbunare târzie, conclusivă, a încăpăţânatelor aranjamente ale totului. Alteori, muchiile converg şi se întâmplă cele atribuite „ultimului vis”: „după noaptea aceasta/ am rămas un singur vis şi o tuse astmatică./ sunt tot mai puţini anii în care voi număra nopţile,/ iar dacă nu voi mai visa nimic, ce urmează?// ziua sunt orb,/ pe cer drumurile sunt pietruite cu amintiri,/ cu ochelarii cailor din herghelia cu otrăvuri/ văd mâinile cum se zbat neputincioase, căutându-ne./ mai am o inimă din cele nouă de trăit,/ nu mai vreau să fie rb,/ vreau să văd aşa cum noaptea văd amintirile/ plimbându-se la braţ cu visul rămas în pauza anilor.// şi eu vreau cu tine,/ am răspuns cu tandreţea cunoscută./ hai să ne trăim singurul vis valid/ din nopţile rămase în calendar!”.
Ştim de acum care dintre însoţiri şi singurătăţi încotro se îndreaptă. E un permanent concurs de forţe, stimulate de pur şi simplul fapt de a trăi. Faţă de poezia densă a lui Constantin Marafet, am încercat doar croirea unor luminişuri. Esenţa, cât de sălbatică, de cuneiformă, rămâne în posesia şi sarcina poetului, cu o distributivitate proprie fenomenelor explozive. 
 
Daniel Marian
Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi text care spune „T×X Constantin MARAFET Un oraș fără ferestre EJ JUNIMEA”
 
 
 
 
 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Descoperă mai multe la Editura Rafet

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura