Cart

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

  • Home

Varujan Vosganian despre „Copiii războiului”

Varujan Vosganian despre „Copiii războiului”

Interviu realizat de LUMINIȚA RĂILEANU

Varujan Vosganian despre „Copiii războiului”

           Vineri, 10 noiembrie 2017, la Râmnicu Sărat, scriitorul Varujan Vosganian şi-a lansat cartea „Copiii războiului”. Cu această ocazie, am avut onoarea să-mi acorde un interviu pe care vi-l ofer mai jos.

L. R.: Citind cartea am am descoperit un fir epic ce atinge mai multe teme dintre care se detaşează ca temă centrală condiţia copiilor plecaţi în viaţă cu un stigmat ce îi urmăreşte neîncetat. Îl avem pe Matei Visarion, născut dintr-o mamă româncă şi un tată neamţ, soldat în trupele de ocupaţie în cel de-al doilea război mondial. Ce v-a îndrumat către această temă?

V. V.: Tema copiilor războiului mi-a fost sugerată de lecturarea unor studii privind biografia unor cetățeni francezi proveniți din mame localnice și tați de origine germană aparținând trupelor de ocupație. Erau studii sociologice care surprindeau traumele mamelor și ale copiilor lor. Am aflat, astfel, că în Europa au fost sute de mii de astfel de copii ale căror vieți au fost traumatizate de amprenta obârșiei.

L. R.: Ştim că literatura aduce simboluri realităţii dar să nu pierdem din vedere că această carte este ca un drum cu mai multe popasuri prin istoria postbelică a României. Ce momente din realitatea istorică aţi ales să inseraţi în viaţa personajelor?

V. V.: Aveți dreptate, Copiii războiului” nu este doar o carte despre acești copii cu o naștere, să zicem așa, răsucită, ci o imagine mai largă ce cuprinde România de la Al Doilea Război Mondial încoace. Se evocă foametea din anii 45, lupta partizanilor din munți, dramele frontieriștilor, mișcarea transcendentală, revolta de la Brașov, mulțimile Revoluției, mineriada și așa mai departe până la mitingurile polițiștilor din zilele noastre. Nu e, totuși, un roman politic. Nu veți găsi numele niciunui partid sau a vreunul om politic. E, pe rând, un roman psihologic, de familie, de dragoste, istoric, polițist ba chiar… umoristic. De fapt e o împletitură de povești. Dacă desprinzi un personaj, îl despletești din corpul cărții, e o poveste de sine stătătoare. Sunt multe personaje, cred că fiecare cititor se poate regăsi într-unul sau altul dintre ele.

L. R.: Literatura înseamnă sinceritate sau o modalitate de a-ţi ascunde opiniile în spatele unor personaje? De ce aţi ales să prezentaţi trecutul prin personaje literare şi nu într-o carte de istorie?

V. V. : Arta romanului este un anumit fel de a scrie istoria. Manualele şi tratatele de istorie vor vorbi, mai ales, despre învingători. Cărțile de literatură  vor povesti, mai ales, despre învinşi. Chiar şi atunci când ele povestesc despre regi şi împăraţi, pe care cărţile de istorie îi descriu ca pe nişte biruitori, cărţile de literatură le descifrează cotloanele ascunse, frământările, melancoliile. Pentru a ne explica decăderea imperiului austriac, cărţile de istorie ne vorbesc despre prea lunga domnie a lui Franz Josef. Romanele ne vorbesc despre domnul K., despre bravul soldat Svejk şi despre Ulrich, omul fără însuşiri al lui Robert Musil. În plus, în istorie moartea e abstractă, se prezintă ca o cifră urmată de multe zerouri. În literatură moartea nu are zerouri. Fiecare moare doar pentru sine. Literatura dă nume suferinței. Arta este un omagiu adus celor învinşi. Scriind mai degrabă despre învinşi decât despre învingători, s-ar putea crede că literatura scrie, mai degrabă, despre mica istorie, a celor neînsemnaţi, spre deosebire de marea istorie, a conducătorilor. În fapt, ca şi moartea, istoria nu poate fi mică ori mare. Personajele simple au măreţia lor, chiar dacă nimeni nu a clădit un postament pe care să le aşeze. A învinge e mai la îndemână, dacă te gândeşti că cei care biruiesc au, cel mai adesea, puterea de partea lor. A muri, însă, pentru ideile tale, asta presupune o putere cu mult mai mare.

De altfel, cred că acestea ar fi precondiţii ale romanului : să scrii despre întâmplări, teritorii ori obiceiuri mai puţin cunoscute, dar pe care tu să le cunoşti foarte bine. Diferenţa dintre istorie şi literatură nu este aceea că literatura nu respectă adevărul istoric. Dimpotrivă. Oricâtă fantezie şi ficţiune ar conţine un roman, el trebuie să conţină suficient de multe date ca să fie localizat cu exactitate în timp şi spaţiu. Ambiguităţile nu înseamnă o abatere de la regulă. Chiar şi atemporalitatea şi aspaţialitatea au reperele, au exactităţile lor. Şi încă ceva. Romanul este o carte unde nimic nu este spus până la capăt. Romanul nu pune concluziile. Concluziile omoară arta. Romanul este doar un martor, o mărturisire. Sentinţa o dă cititorul, el este judecătorul. De aceea, chiar şi aceeaşi carte e de fiecare dată altfel, după cum diferiţi sunt, între ei, cititorii. Autorul este creator. Creatorul nu creează pe toți la fel. Și Dumnezeu, deși ne-a creat după chipul și asemănarea lui, nu ne-a făcut pe toți la fel. Fiecare personaj are dreptul la propriile opinii. Dacă ești părtinitor, dacă nu poți să înțelegi și argumentele celuilalt, apucă-te de poezie, nu de roman. În roman trebuie să poți fi și celălalt. Aș spune chiar că romanul, chiar dacă e scris la persoana întâi, e arta de a putea fi și celălalt.

L. R.: Cititorii vor discerne mesajele din carte. Există un mesaj care doriţi neapărat să ajungă la aceştia prin „Copiii războiului”?

V. V.: Cum spuneam, eu nu pun concluzii. Romanele mele, fie că e vorba de „Cartea șoaptelor”, fie de „Copiii războiului”, ori nuvelele, nu au un sfârșit în sensul obișnuit, ci sugerează o continuare ce rămâne în sarcina cititorului.      Într-un anumit fel, cititorul este al doilea autor al cărții și cartea are atâția autori câți cititori. Romanul „Copiii războiului” vorbește despre traumele nelecuite ale poporului român. Există răni care nu se pot lecui decât dacă se redeschid și care nu se lecuiesc decât dacă știi de ce se vindecă. Este alternativa dintre uitare, răzbunare și iertare. Fiecare cititor are dreptul să aleagă.

L. R.:  Este deja un an de când cartea a fost lansată. Ce feedback-uri aţi primit? Există unul care v-a impresionat?

V. V: Ecoul care m-a mulțumit a fost acela că romanul „Copiii războiului” rezistă la comparația cu „Cartea șoaptelor”. Critica literară opina că după „Cartea șoaptelor” nu mai poate urma nimic. Iată că a urmat un volum de nuvele, apoi unul de poezii și un roman.

L. R.: În iunie anul acesta a apărut o altă carte cu acelaşi titlu, „Copiii războiului”, a Angelei Tocilă. Tema de pornire este aceeaşi. Ce părere aveţi despre această coincidenţă?

V. V.: Am felicitat-o pe autoare pentru această apariție. Răspunsul pe care l-am primit nu a fost pe măsura amabilității mele. Dar nu face nimic, e loc pentru toți, mai ales în lumea cuvintelor. 

 

Luminița Răileanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Descoperă mai multe la Editura Rafet

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura