Petruș ANDREI[1]

–   Magia și simbolismul ochiului Chirei –

În drum spre Râmnicu Sărat, spre a primi premiul „Fănuș Neagu” pentru volumul „Un dor nestins de nemurire” (Editura „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2016) în cadrul Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a IX-a, premiul acordat de un juriu competent al cărui președinte a fost scriitorul Constantin Marafet, am compus, la volan, următorul catren inspirat de actorul Mircea Crișan care li s-a adresat spectatorilor spunându-le: „Dragi râmniceni sărați”:

Distinși prieteni literați

Permiteți-mi să-mi spun părerea

Că râmnicenii nu-ș sărați

Ci sunt cu mult mai dulci ca mierea.

Un astfel de râmnicean este poetul Constantin Marafet [„Lacrimă desculță” (1990), „Nu sunt un învins” (1991), „Negativ” (1992), „Mi-e frică să fiu om şi să trăiesc printre poeţi” (1999), „ Constantinele” (2002), „Trupul a devenit stepă” (2003), „Tăcere galbenă/Jaune Silence”  (2006), „Eu și sora mea umilința” (2008), „Înălțarea frigului” (2008).  „Rădăcina înstelată” (2009), „Popas între nori” (2010), „La o agapă cu Dumnezeu” (2012), „Febra pletelor cărunte” (2019)] și romancierul [„Vânătorul de plăceri” (1993), „Răzbunarea mierii” (2018), „Țara zidului…” (2019), și „Ochiul Chirei” (2021)]

Prefața celui mai recent roman („Ochiul din adâncuri”) este semnată de eminentul eminescolog, romancier, gânditor aforistic și critic literar Theodor Codreanu, un nume de referință care impune respect și admirație.

Numele eroinei, Chira, ne duce cu gândul la Chira Chiralina lui Panait Istrati.

Chira lui Constantin Marafet nu este însă o „tragică Magdalenă”, o „Damă cu camelii” care „își prostituează fiica în familie și-și transformă băiatul în paznic al desfrâului ei, o cocotă fără perdea.” (Alex. Constantinescu)

Prin tema abordată, romanul „Ochiul Chirei” se aseamănă cu alte opere, ca de pildă „Ciuma” lui Camus, „Decameronul” lui Boccaccio, „Epidemia” lui Alberto Moravia și „În vremea lui Caragea” de Ion Ghica. „În timpul ciumei, ne spune acesta într-una din scrisorile sale către marele său prieten Vasile Alecsandri, spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțământ de iubire și de devotament. Mama își părăsea copiii și bărbatul soția pe mâinile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu.” (Ion Ghica „Scrisori către Vasile Alecsandri”, E.P.L., 1967, p.35)

Incipitul romanului „Ochiul Chirei” este desprins din realitatea zilelor noastre.

În urma unui accident teribil, Crișan este internat în spital și conectat la aparate. Peste patru pagini, facem cunoștință cu o „frumoasă Chira” din vremea lui Caragea. În satul ei, Domirești, vin „Doctorii Măriei Sale Caragea” să oprească ciuma. Printre ei și tânărul doctor Arvinte. Între cei doi are loc acel magic „coup de foudre”, șoc provocat de „Ochiul Chirei”, „un amour subit et irrésistible.”

Chira este o frumusețe naturală, proaspătă ca un izvor de munte, zveltă ca o căprioară, misterioasă ca o floare de colț, însă lipsită de carte iar tânărul este medic practicant.

Trebuie un talent solid, așa cum dovedește Constantin Marafet, pentru a putea să înfățișezi magia și magnetismul celei dintâi priviri: Chira „Țăranca asta avea ceva din focul zeilor și-i ațâța inima tânărului domn.” (p.21)

Pe de altă parte „Privirea tânărului domn” îi provoacă acesteia „o furtună cumplită…”

„Cât de frumoasă e! Cum să se uite un așa domn la mine?” (p.21)

La o simplă atingere „corpul Chirei parcă fu invadat de furnici. O zgâlțâială sălbatică, bruscă, precum scuturatul prunelor de către urs, o cuprinse din picioare până în creștetul capului și începu s-o frământe.” (p.21) Din clipa aceea începu „contopirea sufletelor celor doi.”

Scurtele descrieri care apar pe parcurs fac dovada că romancierul Constantin Marafet este un adevărat pictor impresionist: „Canicula furioasă călca totul în picioare. Nici un nor nu se plimba pe cer. Nu era nicio distanță între cer și pământ. Părea totul din sticlă, static și clar. Doar soarele, cu o răutate de neînțeles, ridica temperatura și așa sufocantă, fără s-o vadă nimeni, dar de simțit, o simțeau toți din plin. (p.22)

Fin psiholog, autorul excelează și în „pictura” interioară (introspecție): „Unduirea șoldurilor Chirei stârnea de fiecare dată focul din inima lui Arvinte. O mângâia cu sufletul, recunoscând în ea toate femeile pe care le dorise și pe cele care urmau să se nască. De câte ori o privea, uita unde se află. Îl inunda o lumină care-i reconfigura interiorul, rămas nemodelat până atunci.” (p.23)

Echipa de medici este condusă de „bătrânul doctor Ahmed” misterios și el ca și lada cu „înscrisurile” și cu bijuteriile din ea, printre care și un „inel cu o înfloritură ciudată.” Inelul simbolizează o legătură, semn al unui legământ sfânt, expresie a unei juruințe sfinte. Inelul nupțial sau pastoral impune ca fiecare dintre soți „să fie totodată stăpânul și sclavul celuilalt.” (conform ,,Dicţionarului de simboluri” ( Editura ,,Artemis”, Bucureşti, 1994) Inelul simbolizează de asemenea destinul de care omul nu poate scăpa.

Chira și Arvinte mai descoperă în comoara pe care bătrânul doctor o ducea cu el și care căzuse doborât de oboseală „o cruce de aur masiv, pe care erau montate douăsprezece diamante de culoare verde, un verde de-ți lua mințile, și mult aur amestecat cu bijuterii de toate felurile.” (p.26) Aurul, „taina cea mai adâncă a pământului”, „copilul dorințelor pe care le are natura”, este metalul perfect, idealul alchimiștilor spirituali de a transforma nisipul cuvintelor în aurul artistic. „În tradiția greacă, aurul evocă soarele și întreaga lui simbolistică: fecunditate, bogăție, dominație, centru al căldurii, dragoste, dăruire, lăcaș al luminii, cunoaștere, strălucire.” (op.cit.)

Crucea, alături de centru, cerc și pătrat, constituie unul din simbolurile fundamentale, arătând spre cele patru puncte cardinale. Crucea are o funcție de sinteză și măsură. În ea se întâlnesc cerul și pământul. În ea se amestecă timpul și spațiul. Ea este cordonul ombilical, niciodată tăiat al cosmosului legat de centrul originar.” (op.cit.) Crucea devine polul lumii, raiul celor aleși, pom al vieții, simbolul lumii în totalitate.

Chira și Arvinte, după ce ascund o parte din comoară „sub biserica din Domirești”, vor să scape de iadul existențial și, salvându-și viețile, să pornească în căutarea paradisului pierdut.

Cu cei doi cai de poștă furați de Arvinte în toiul nopții, îndrăgostiții se îndepărtează tot mai mult de înspăimântătorul infern.

După „trei zile lungi de vară și trei nopți”, Chira și Arvinte ajung în locul căruia îi dau numele Visoca, un vis care începe să prindă viață.

În raiul regăsit are loc și noaptea nunții, o poezie a trupului și a sufletului, reunite într-unul singur.

În disputa pentru inel, Chira îl scapă din mână iar „Din locul în care căzuse inelul, un abur fierbinte ieșea din groapa care se forma sub privirile lor, urmat de o bolboroseală îngrozitoare” care „a luat forma unui ochi, a unui ochi care îi privea.” (p.58)

Magia și simbolismul ochiului trebuie descifrate. Ochiul poate fi otrăvit, solomonit sau poate fi o binecuvântare. Sunt trei ochi: ochiul fizic „în funcția lui de receptare a luminii”, ochiul frontal, al treilea ochi al lui Shiva sau al lui Nicolae Dabija și ochiul inimii, reflectând lumina spirituală. Există și simboluri astrale: ochiul drept, reflectând soarele, corespunde activității viitorului, ochiul stâng, oglindind luna, care corespunde pasivității și trecutului. Al treilea ochi, al lui Shiva, corespunde focului, simbolizând ochiul înțelepciunii, o extensie a ochiului inimii sau al sufletului, regăsindu-se la Platon, la Sfântul Augustin, la Sfântul Pavel, la Sfântul Grigorie din Nazianz ș.a. „Ochiul inimii este omul care îl vede pe Dumnezeu, dar și Dumnezeu care îl vede pe om. Este mijlocul de unificare a lui Dumnezeu cu sufletul, a principiului cu manifestarea. Ochiul omenesc ca simbol al cunoașterii, al percepției supranaturale, ochi de foc, simbol al naturii ignice. (…) În timpul actului sexual, femeia se unește cu bărbatul ei prin ochi ca și prin sex”. Vederea înseamnă dorință, ochiul înseamnă poftă. În plan astral, „ochiul de foc, soarele simbolizează viața, lumea, cuvântul, Logosul, principiu creator.” (op.cit.)

Fugarii Chira și Arvinte încropesc un bordei în care să se adăpostească noaptea și care să-i apere de frig, de ploaie și de vânt și mai ales de lupi.

„Simbolismul lupului apare ca pozitiv dacă se ține seama că vede noaptea. Atunci el devine un simbol al luminii, solar, erou războinic, strămoș mitic.”

Pe de altă parte, lupul, ca și câinele, poate fi psihopomp. Dicționarul de simboluri citează un bocet românesc pe care îl reproducem: „Și-ți va mai ieși/ Lupul înainte/ Ca să te-nspăimânte/ Să nu te spăimânți/ Frate bun să-l prinzi/ că lupul mai știe/ Seama codrilor/ Și-a potecilor/ Și el te va scoate/ La drumul de plai/ La un fecior de crai/ Să te duci în rai.” (op.cit.)

În timp ce Arvinte pleacă spre Buzeu să valorifice o parte din bijuterii, Chira rămâne singură. Abia ajuns în oraș, tânărului doctor îi surâde norocul. Boierul Lăcusteanu îi cumpără tot ce-i pune pe masă, dându-i o avere, și în plus, îi oferă găzduire iar medicul îi vindecă acestuia soția prin hipnoză.

Cu banii primiți, Arvinte cumpără cele trebuitoare , umple câteva căruțe trase de boi și se îndreaptă spre Visoca pe care boierul i-o cumpără cu acte în regulă. Nu peste multă vreme se vede un foc în depărtare. Focul are mai multe accepțiuni: simbolizează pasiunile (dragostea sau mânia) sau spiritul, focul viu sau focul sacru. „Arde în mine o flacără. Inima mea este vatra, flacăra este sinele meu îmblânzit.” („Sumyuttanikaya”, 169).

După atâta vreme cât au fost despărțiți „Arvinte simți focul și mierea de pe buzele ei cum îi ațâță simțurile. Sufletul se așeză comod peste neliniștile lui, împrăștiindu-le.” (p.95)

Reîntors în oraș, Arvinte cumpără oi iar în casa boierului Lăcusteanu găsește și pe bătrânul medic Ahmed care, printr-un miracol a scăpat de foc și de ciumă.

Casa, spațioasă și impunătoare, este gata iar în jur ciobanii și meșterii își fac și ei case, se înalță și un sfânt lăcaș pentru care se aduce, din Asia Mică, „foița de aur” pentru acoperiș. Chira aduce pe lume o frumusețe de fetiță, botezată Olena, „după una din fetele lui Ștefan cel Mare.”

Capitolul XXV ne prezintă din nou atmosfera din spital. Chira este martoră la coșmarul prin care trece Crișan. Bâta Stanca face vrăji. În adolescență, fiind „violată cu sălbăticie de doi flăcăi din sat” a născut o fetiță căreia i-a pus numele Gherghina; aceasta, peste ani, naște și ea o fetiță cu numele de Chira.

Planul următor este din realitatea imediată: în redacția unei publicații se pune la cale o excursie în localitatea Visoca. Tablourile se succed apoi unul după altul:  o căsnicie eșuată, disconfortul din mijloacele noastre de transport în comun, localități care nu pot asigura cazarea unor turiști și o neașteptată poveste de dragoste dintre Chira și Crișan, o tentativă de omor, accidentarea eroului și spitalizarea lui.

Apare un alt personaj misterios, „un domn cu un turban mare, ca al ienicerilor” pe nume Dastar, un fel de șaman căruia Crișan „îi explică toată suferința lui și cum în mintea lui apăreau imagini cu locuri, oameni din alt timp și din alt spațiu, ceea ce până la accident nu se întâmplase.” (p.218)

Dastar îl sfătuiește să respecte  „regula celor 5K”. „Numai așa va dispărea suferința tuturor vieților trăite și va putea deveni un samsara (Termen sanscrit desemnând ciclul nașterii și al morții, fluxul devenirii fenomenale).

Pentru a-și căpăta sănătatea pe deplin, Crișan are nevoie de o operație în Statele Unite. Crișan și Chira merg și recuperează comoara ascunsă pe care o predau autorităților așteptând recompensa care întârzie să vină.

Ieșim din această lume a „ficțiunii ideale” care alternează cu realitatea obiectivă, desprinsă parcă din bolgiile dantești.

Romanul „Ochiul Chirei” este, din punct de vedere valoric, deasupra romanelor străine comerciale, care sunt pline de crime, de pornografie și perversități.

Mai ales în vremuri de pandemie, lectura acestui roman poate fi o adevărată terapie pentru inimă și minte.

Glas râmnicean (platforma Editura Rafet)