Titi  DAMIAN[1]

Titi  DAMIAN[1]

Constantin  MARAFET: MOARTEA NU AJUNGE NICIODATĂ LA INIMĂ

-Cartografia unei salvări-

Îmi amintesc o seară târzie, într-un accelerat ce șerpuia anevoie prin Bărăganul înghețat, când, dinspre Slobozia spre Urziceni, ridicând ochii dintr-o carte obosită, am zărit în fața mea un tânăr aplecat asupra unei cărți cu o înverșunare aproape dureroasă. Era singurul punct de lumină și de viață într-un vagon amorțit de frig și de resemnare. Atunci m-am gândit, nu pentru prima oară, la puterea extraordinară pe care o are o poveste bine spusă: aceea de a te răpi din contingent, de a te închide într-un univers paralel unde legile fizicii sunt suspendate și înlocuite de o singură lege, cea a emoției. O astfel de carte-răpire, o astfel de experiență totală, care te absoarbe și te restituie lumii un alt om, este, fără îndoială, și cel mai recent roman al lui Constantin MARAFET, MOARTEA NU AJUNGE NICIODATĂ LA INIMĂ, (Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2024, 372 p.) care a ajuns la mine prin intermediarul Elena CĂPĂȚÂNĂ, o Doamnă mereu îndatoritoare.

Trebuie să afirm de la bun început că romanul lui Constantin MARAFET nu este doar o narațiune, ci o arhitectură a destinului, o demonstrație epică a unei teze metafizice ce se dezvăluie treptat, asemenea straturilor unui sit arheologic. Titlul însuși, splendid în ambiguitatea sa, funcționează ca un verdict-promisiune, ca un scut mistic așezat deasupra întregii construcții. El ne anunță că, oricât de crunt ar lovi fatalitatea în trup, în rațiune sau în orgoliu, există un nucleu ultim, o citadelă a ființei – inima – care rămâne invulnerabilă. Romanul devine, așadar, povestea asediului acestei cetăți și, în final, celebrarea victoriei sale de necontestat.

Protagonistul, doctorul Vladimir, este arhetipul omului modern, un intelectual orgolios, un medic ginecolog care stăpânește tainele trupului, dar care a uitat complet de cele ale sufletului. Este un ateu convins, un om al certitudinilor științifice, al cărui univers se sprijină pe logică și pe puterile proprii. Și tocmai acest edificiu al rațiunii va fi prima țintă a destinului, acel dramaturg capricios și, adesea, sadic. Într-o vizită aproape accidentală la o mănăstire, Vladimir este aruncat, fără avertisment, într-un vârtej mistic. Nu este o revelație blândă, ci o agresiune. Trupul său, instrumentul meseriei sale, devine scena unei invazii halucinatorii, dar visceral de reale: se simte „devorat de niște furnici roșii, mari”, care dansează Călușarii pe pielea lui, într-un ritual infernal. Este un moment de o forță literară excepțională, căci autorul reușește să cartografieze corporal o criză spirituală. Furnicile nu sunt o metaforă, ci agenții fizici ai destinului care scrijelesc pe trupul arogantului doctor primul avertisment.

Această primă cumpănă este dublată de o sentință profetică, rostită de enigmaticul Părinte Serafim, care-l somează pe Vladimir să termine o „lucrare neterminată”. Și iată aici, stimați cititori, finețea cu care autorul țese firele destinului. Căci „lucrarea” se dovedește a nu fi un proiect intelectual, ci o datorie spirituală uitată: promisiunea, făcută cu douăzeci de ani în urmă, de a transcrie visul eshatologic al lui Moș Gheorghe, un rotar-vizionar, un înțelept al satului. Vladimir se achită de această datorie într-o singură noapte de trudă febrilă, într-un act de exorcizare a trecutului. El crede că a scăpat, că a plătit tributul cerut de superstiție. Însă, în economia fatalității, acesta nu era decât un preludiu, o purificare necesară înaintea intrării în adevăratul labirint.

Adevărata probă de foc, Minotaurul care-l așteaptă în centrul labirintului său existențial, este boala fiicei sale, Sofia. Aici, Constantin MARAFET atinge o coardă de un tragism universal. Ananke-ul lovește nu în trupul vinovatului, ci în cel al inocenței. Doctorul Vladimir, stăpânul trupurilor, este redus la neputință în fața unei tumori maxilo-faciale rare. Și ce soluție îi oferă știința, altarul la care s-a închinat o viață? O mutilare. I se propune, cu o cruzime clinică, extirparea maxilarului fiicei sale și înlocuirea lui cu un metal. Este punctul de colaps total al universului său rațional. Iar autorul, din nou, este un observator obsesiv al felului în care suferința se înscrie pe trup: într-o lună de căutări disperate, Vladimir slăbește 27 de kilograme, devenind el însuși o hartă a durerii, o umbră a omului care a fost.

Însă, așa cum se întâmplă în marile povești despre încercare și credință, exact în punctul cel mai de jos al deznădejdii intervin figurile salvatoare, acei „îngeri păzitori tereștri” prin care se manifestă grația. Primul este Cenușă, un vechi coleg de facultate, reapărut providențial, care îi oferă sprijin pragmatic, logistic, la Viena. Apoi, într-o scenă de o frumusețe copleșitoare, apare Ea, Sandra. O florăreasă de o frumusețe ireală, absolventă de Litere, rătăcită printre tarabele Vienei, o apariție ce pare desprinsă dintr-un basm. Întâlnirea lor nu este o simplă idilă, ci o recunoaștere predestinată, o contopire a două suflete care se căutau de o veșnicie. Dragostea lor, fulgerătoare și absolută, devine motorul secundar al salvării, scutul afectiv care-l va proteja pe Vladimir în cele mai grele momente ce vor urma.

Și ce splendidă este îndrăzneala autorului de a coborî în straturile cele mai adânci ale umanității! În plină dramă medicală, Vladimir este purtat de Gică, un cerșetor, în lumea subterană a Vienei: o comunitate de paria, de hoți și de proscriși români, care locuiesc sub un pod imens, într-un oraș improvizat din containere, mascat de munți de gunoaie. Aici, în acest infern social, protagonistul descoperă paradisul solidarității umane. Acești oameni, disprețuiți de societatea „bună”, sunt singurii care îi oferă ajutor necondiționat, făcând chetă pentru operația Sofiei. Este un moment de o forță morală cutremurătoare, o răsturnare a valorilor ce amintește de marile romane rusești, unde mântuirea se găsește adesea în compania celor mai umili.

Dar Destinul nu și-a epuizat încă săgețile. După succesul miraculos al operației Sofiei – o reconstrucție, nu o mutilare, prima victorie a speranței asupra verdictului clinic – urmează ultima și cea mai absurdă lovitură: Vladimir este arestat, acuzat pe nedrept de o crimă petrecută la un hotel. Este momentul abandonului total, al coborârii în infernul personal. Și cine îl salvează? Tot un înger păzitor, de data aceasta Sandra, care, într-un gest de sacrificiu suprem, își riscă viața și onoarea mărturisind poliției că a fost cu el în noaptea crimei, oferindu-i astfel alibiul salvator. Gestul ei este chintesența iubirii ca act de mântuire, o dovadă că dragostea adevărată este, în esența ei, jertfă.

În izolarea celulei de arest, în punctul zero al existenței sale, se produce convertirea finală. Biblia pe care i-o strecoară Cenușă devine singurul reper. Citind-o cu disperarea unui naufragiat, doctorul Vladimir, ateul, moare și se naște creștinul Vladimir. Drumul său prin labirint s-a încheiat. A înfruntat Minotaurul bolii, a navigat prin coridoarele trădării și ale nedreptății și a găsit, în cele din urmă, centrul luminos: credința și iubirea.

Finalul romanului este o apoteoză a acestei transformări. Reîntors în țară, dar pustiit de absența Sandrei, Vladimir își asumă misiunea ultimă, dictată de un vis cu Părintele Serafim: construirea unei mănăstiri pe „Muntele Oropsiților”. Actul construcției devine un act de reconstrucție a sinelui, o materializare a noii sale credințe. Iar la ceremonia de sfințire, viața însăși oferă miracolul suprem, confirmând că nicio suferință nu a fost în zadar. Sandra reapare, aducându-l de mână pe Victoraș, fiul lor, o dovadă vie a iubirii care a învins până și legile biologiei (Vladimir fusese diagnosticat cu sterilitate în urma unei operații). Este o scenă de un patetism grandios, asumat, care celebrează triumful absolut al vieții și al iubirii asupra tuturor formelor de moarte.

Îndrăznesc să afirm că, prin acest roman monumental, Constantin MARAFET se înscrie într-o tradiție nobilă a prozei românești, cea a marilor constructori de destine. Dar el aduce ceva specific, o infuzie de melodramă și de misticism explicit, un curaj de a vorbi despre miracol fără ocolișuri ironice, de a accepta că viața, uneori, „bate filmul” și că marile coincidențe nu sunt defecte de construcție, ci semne ale unei Providențe atente. MOARTEA NU AJUNGE NICIODATĂ LA INIMĂ  este, în fond, o hagiografie modernă, povestea sfâșietoare și înălțătoare a unui om care a trebuit să piardă totul – certitudinile, orgoliul, libertatea – pentru a câștiga esențialul: un suflet mântuit și o inimă, în sfârșit, plină. O carte desăvârșită, care te răpește și te restituie lumii cu convingerea că, într-adevăr, oricât de întunecat ar fi labirintul, lumina iubirii este singurul fir al Ariadnei de care avem, cu adevărat, nevoie.

Glas râmnicean (platforma Editura Rafet)

[1] Romancier, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România Filialei de Critică, Eseistică și Istorie literară – București