Traian Gh. CRISTEA  [1]

Cutezămm să credem că se poate numi roman “îndrăzneţ” astăzi, numai acea carte care reflectă veridic adevărul crud, înfăţişând realităţi dureroase de ieri şi de azi, dintr-o societate suferindă.

Realităţile sistemului politic din societate, felul de a fi al personajelor nu au nimic preconceput într-un astfel de roman, sunt redate frust, pline de naturaleţe, sub tutela curajului..

Romanul curajos este lipsit de farduri estetice, însă nu exclude elementele de artă narativă specifică speciei literare căreia îi aparţine.   

Un astfel de roman este “Ţara zidului amar”, semnat de Constantin Marafet (Ed.”Rafet” 2019), abordând ca aspect de viaţă destinul  tragic al intelectualului revoltat din România  comnistă. Este autenticul   intelectual disident, pătruns de lumina adevărului şi dreptăţii, trăind drama lucidităţii, gata să se jertfească  pentru respectarea autentică a libertăţii omului.

Coordonata temporală a derulării acţiunii are doi poli: ultimul  deceniu de fiinţare a regimului communist şi primul deceniu al instaurării noii guvernări.

 Notele de lectură prezente nu intenţionează rezumarea romanului, ci punctarea elementelor care îi asigură un loc distinct în rândul  scrierilor epice, cu aceeaşi problematică.  De ce un loc distinct? Argumentul constă în faptul că, prin modul cum a fost conceput, probează, după a noastră părere, virtuţi narative, conceptuale şi estetice demne de luat în seamă. 

Câteva date esenţiale despre autorul cărţii sunt absolute necesare. Constantin Marafet este un scriitor aflat la vârsta maturităţii, cu o experienţă scriitoricească notabilă, girată de volumele sale (apreciate de  critica literară, unele premiate) dar şi  de cărţile pe care le-a editat. Lăsând la o parte precizarea că autorul romanului s-a afirmat iniţial în domeniul liricii, îl descoperim acum în ipostaza de prozator. Astfel, în acest al doilea roman (primul s-a intitulat “Răzbunarea mierii”), se observă,  pe diferite planuri ale arhitecturii romaneşti, elemente de compoziţie novatoare, constând într-o modalitate aparte de redare a climatului şi atmosferei specifice societăţii româneşti (deceniile opt şi nouă). De asemenea, se remarcă  o altfel de investigare a psihologiei “Omului revoltat” în opoziţie cu psihologia executanţilor inumanelor ordine ale aparatului represiv comunist de-atunci.

Vom supune atenţiei doar câteca aspecte relevante  care conferă romanului valoare aparte.

¤ Pentru început, semnificţia titlului, cu o încărcătură sugestivă deosebită, se cuvine comentată. Desigur că cititorii, după contactul cu textul cărţii, se vor  întreba ce ascunde metafora care-i dă numele  cărţii.

Apreciem că interpretarea  titlului trebuie să se facă prin raportarea la contextul socio-politic al derulării acţiunii.

Se ştie că de-a lungul timpului, România a suportat cu stoicism, pe trupul ei, “zidul amar” al abuzurilor, în special  ale acelora vizând  drepturile omului. Mai ales în epoca ceauşistă, “zidul amar” a fost    vopsit în culorile blestemate ale unei riguroase disciplie interne de partid, impuse de aparatul militarizat al poliţiei politice şi  apărată de securitate. Orice formă de revoltă era reprimată în numele apărării patriei. 

În roman, descoperim de o parte a “zidului amar” pe profesorul universitar Victor Dumitrescu, personaj central, înconjurat de mulţimea  condamnată la tăcere, înfrigurare, înfometare. Această mulţime oprimată a cunoscut gustul amar al fricii despre care scriitorul notează sugestiv: “Frica, cu mâinile murdare, îi sugrumase deodată pe toţi cei prezenţi.” De cealaltă parte a zidului, facem cunoştinţă cu diabolicele slugi comuniste, oameni robotizaţi, instruiţi cu abilitate să execute ordinele nemernice ale superiorilor îndoctrinaţi.

Lectura aprofundată a Confidenţelor unu (de la începutul cărţii) şi doi (de la sfârşitul acesteia) sugerează că de-o parte a zidului amar  exista o dureroasă suferinţă a celor mulţi iar  de cealaltă parte a zidulului, fierbea amărăciunea deziluziei că, în pofida aşteptărilor de la “revoluţia”  din1989, schimbările visate erau absente. Totul se dovedise o zădărnicie.

¤ Un alt aspect notabil este reflectarea frustă a realităţii timpului în care se desfăşoară acţiunea din roman. Autorul realizează cu naturaleţe, într-o viziune proprie  şi cu distinctă  temeritate radiografia  socie-tăţii româneşti  atât începând cu anii ‘8o ( dictatura ceauşistă), cât şi imaginea societăţii care i-a luat locul după anul 1989 ( noua guvernare abundentă în dezamăgiri).

Ultimii zece ani de communism, sunt reflectaţi cu acuitate de autor ; au fost anii întunecaţi în care libertatea intelectualilor revoltaţi se afla cu căluşul în gură.

Imaginea  panoramică asupra blocurilor din cartierul unde locuia personajul principal ne înfioară, sugerând  starea deplorabilă a populaţiei.

“Din blocurile Bucureştilor ieşeau, ca nişte ţevi de tun îndreptate spre înaltul cerului, hornuri improviza-

te, din tablă moartă, neagră. Rufele întinse la balcoane se lăsau în voia vântului. Izmenele rupte-n fund erau aşezate pe sârma din spate, dar tot se vedeau. (…)”

Imaginea descriptivă are caracter  sugestiv şi posedă o bogăţie de conotaţii.

Autorul nu ezită să prezinte şi imaginea primilor ani (deceniul de existnţă a noii democraţii) în care ţelurile revoltaţilor s-au spulberat. Dialogul dintre Titel (un vechi amic al profesorului) şi Victor Dumitrescu relevă sintetic ce a însemnat în fond schimbarea adusă de imensa revoltă din ’89. Titel dezvăluie crudul adevăr:

“- A început o nouă  farsă, Victore. Nu te lăsa manipulat. Mânjii ăştia sunt formaţi la Academia  ta. Ai uitat cum se formau cadrele de nădejde? Acum slujesc alt partid. De fapt acelaşi, dar cu altă  denumire. Ce-i greu de priceput?” 

¤ Poposim puţin  şi  asupra compoziţiei romanului.

     Originalitatea conceperii  compoziţiei textului romanesc în cartea lui Constantin Marafet este deosedită, fiindcă, ignorând clişeele structurilor compoziţionale actuale, se  alungă monotonia din textul cărţii. G. Călinescu aprecia efectul compoziţiei, în cadrul  dinamicii interioare a operelor epice, astfel: “Mai importantă decât limba  este în roman, compoziţia cu ritmica ei interioară…” ¹

Din această caracteristică derivă  semnificaţiile majore ale textului care implică afectiv cititorul ca participant la derularea evenimentelor. 

Ceea ce deosebeşte compoziţia  romanescă a cărţii ŢARA ZIDULUI AMAR de alte creaţii epice cu aceeaşi temă, este tocmai  acea “manifestare organizată a unor unor unităţi şi a unor asocieri de unităţi” epice.

Prozatorul organizează derularea firului narativ pe unităţi  epice de diferite dimensiuni, unele simple, altele alcătuite din asocieri de subunităţi.  Prin succesiunea lor, dictată de tempoul narativ, autorul conturează secvenţional “universul integral al operei”.

Se observă că textul  nu imită modele din tehnica realizării romanelor contemporane. Rememorări scurte, introspecţii, schimbări de planuri intervenite prin  flash-uri conferă nerv acţiunii, naraţiunea fiind captivantă. Cititorul are deplina libertate a interpretării şi a micilor ordonări.

Am constatat în timpul parcurgerii unităţilor epice de mică întindere atât modul în care ele sunt structurate în roman, cât şi oportunitatea plasării în context. Modalităţi care asigură scrierii un flux agreabil.

¤ Un alt aspect care conferă potenţă valorică romanului în discuţie îl constituie viziunea construcţiei personajelor.

Parcurgând cu atenţie paginile acestei cărţi, constatăm abilitatea autorului de a urmări cu sporită  atenţie manifestările, reacţiile personajului principal, atât prin trăirile lui, cât şi în relaţie cu cei care vor să-l elimine.

Graţie acestei modalităţi de construcţie se reflectă veridic drama unui ideal spulberat. 

Pulsul interior al romanului este dat de confruntarea fermă, neînfricată a eroului cu situaţiile limită cărora le face faţă cu excepţională demnitate. Aşadar, ne întâlnim cu un personaj reflexiv dintr-un roman contemporan realist, care, în final, dobândeşte, prin calităţile lui, rangul de erou.  

Acţiunea se ţese în jurul acestui erou, intelectual lucid, profesor universitar prestigios şi scriitor hotărât să demaşte ideologia totalitară a partidului de guvernământ din timpul regimului  comunist. Acest revoltat incurabil împotriva dictaturii comuniste, este prezentat de autor de-a lungul acţiunii, în diferite ipostaze prin intermediul cărora i se conturează personalitatea. Nu amintim decât o parte dintre  acestea.

Ipostaza relevării stărilor sfleteşti. Autorul îi surprinde personajului trăirile, sentimentele, reliefându-i ţelul suprem, vibraţiile suferiţelor pe aceeaşi lungime de undă cu românimea condamnată la numeroase interdicţii.

Din primele pagini ale cărţii i se sugerează patriotismul ilustrat prin ataşamentul faţă de România în care  s-a ivit pe această lume. La întoarcerea de la Paris, găsise aceişi concetăţeni …ca o turmă fără stăpân, în derivă. Se simţea durut; privea şi evalua starea jalnică în care se afla patria: “Aşa era toată ţara-ca un aisberg pus la izolare şi care se degradează treptat, treptat, dar sigur.”

Satisfacţia îndeplinirii misiunii asumate îi dă o stare de  bine revigorantă: “Bine că am făcut ce trebuie…” Scopul lui era scopul întregului popor şi anume dezvăluirea ipocriziei politicii PCR în faţa occidentului şi a întregii lumi.

 Confruntarea directă cu persoanele transformate în unelte ale organelor de oprimare este o altă ipostază. În această postură, îşi dezvăluie dârzenia, demnitatea, refuzând să îşi declare public regretul pentru ce a făcut la Paris. Îşi zicea: “ Un privilegiu este egal cu o trădare.” Pe anchetatorii  trimişii să rezolve cazul lui, considerat unul etrem de periculos,  îi înfruntă cu fermitate. Prodecanul facultăţii (Prodan) este unul dintre vrăjmaşi lui. Chestionându-l pe Victor Dumitrescu,  îl acuză pe nedrept că a falsificat adevărul în manuscrisul             dat spre publicare editurii pariziene. Lui,  acuzatul îi răspunde cu un curaj uimitor:“

^{_____________________________________}

1.G.Călinescu “Reflexii mărunte asupra romanului” Nu am falsificat nimic. E purul adevăr.(…) E o carte document. A citit-o careva de aici? Nu. Atunci de unde ştiţi ce conţine?”

Deplasâdu-se la Paris, pentru  demascarea politicii ipocrite a P.C.R (făcând publică  demagogia ideologiei comuniste), profesorul şi-a asumat un risc enorm. Totuşi, la întoarcere era încrezător în ceea ce izbutise. Nicio temere nu-l încerca.  Plin de curaj, gândea satisfăcut: “Scrisoarea, interviul vor face multă vâlvă. Sper ca vocea mea să nu răsune în vid ca până acum (…)”. Năzuinţa lui supremă era spargerea  “zidului amar”, zid al existenţei unui popor oprimat.

Personajul central Victor Dumitrescu nu respectă schema obişnuită a construcţiei personajului din romanul modern. Nu este, din punct de vedere tragic, tip reprezentativ al eroului glorios, el îşi are idealul său şi se străduieşte să-l împlinească. Are şi slăbiciuni, subestimând nemernicia organelor de opresiune şi laşitatea unor colegi pe care îi ajutase cândva. Fiind chemat la şedinţa de sancţionare pentru ce făcuse la Paris, se amăgea bănuind pedepsa minimă : “Sper să nu-mi taie din salariu. Motiv nu au, dar…” 

Nu se dovedeşte de la început un tip special, ci devine pe parcurs un personaj complex, aparte, în final ilustrând tipul luptătorului pentru adevăr, prin metode personale, fără să se afişeze.

Autorul îşi focaliuează atenţia asupra acestui personaj, urmărinndu-i faptele, contactele cu alte personaje şi asupra  puzderiei de gânduri care au un singur ţel. Astfel i se conturează personalitatea veridică, impunătoare, devenind astfel un personaj memorabil.  Aşadar, nici vorbă de eroizare.

Personajele negative sunt realizate în opoziţie cu personajul central tocmai pentru a-i releva antitetic trăsăturile de caracter.  Pe această cale duşmanii protagonistului capătă trăsături odioase, trezesc repulsie. Iată doar două dintre acestea. 

Prodan, prodecanul facultăţii la care preda Victor, are doua feţe crudul anchetator, hotărând eliminarea profesorului din rândul cadrelor universitare: “ – (…) Priviţi-l, tovarăşi! Se comportă ca un derbedeu. Ăsta nu e profesor.(…) Nu tolerez aşa ceva în facultatea mea.(…) Propun să fiie exclus din rândul cadrelor universitare.”. Pentru nemernicia din vechiul regim, în locul pedepsei drastice, primeşte rangul de ministru în societatea postrevoluţionară.  Este notabilă memorabilă reacţia lui Victor: “- Cuuum? Prodan e ministru acum?! Nemernicul ăla? Doamne, Dumnezeule, în ce lume trăiesc…(…)”

Un alt personaj negativ diabolic, bine individualizat ca duh al răului, este Şarpe-instrumentul de nădejde al Securităţii. Cel care l-a torturat pe profesor cu ameninţări în timpul anchetelor: “Mai gândeşte-te! Ai scăpat ieftin azi. Un criminal ca tine ar trebui închis imediat.” Evoluţia lui din finalul romanului este stupefiantă.       

Evident, din peisajul noii societăţi “democratizate”, nu putea lipsi acest personaj odios, bineînţeles purtând altă mască. În pustura de general, îl admonestează prieteneşte pe temerarul Victor Dumitrescu să nu-i mai atace pe foştii cocoţaţi în fotoliile noii puteri. Are chiar neobrăzarea crasă şi demagogică să afirme: “ –(…) Te-am chemat la o discuţie serioasă, deschisă, Eu chiar ţin la tine. Ţi-am citit cărţile. Interesante. Dar e timpul să stai liniştit. “ 

Totuşi, firea de torţionar i-a rămas neschimbată. Izbindu-se de fermitatea eroului, îl admonestează:       

   “ –Acum pot să te bag în puşcărie şi nici dracu’ nu main ăntreabă de tine.”

¤ Ultimul aspect la care ne vom referi este acela al calităţii scriiturii.

     Distingem următoarele particularităţi: Autorul acestui roman plasează  oportun pe firul narativ anumite elemente probând dibăcia împletirii unor elemente specifice diferitalor stiluri funcţionale:

V “Totul era  ca o horă pe o pânză de păianjen, cu frica supremă de a nu cădea printre ţesăturile pânzei.” (elemente ale stilului belletristic);

 V “ –(…)Ce ghini, fă? Tu nu auzi că nu ştiu nimic de copchilu’ meu? ” (elemente din stilul colocvial popular)

Relatarea în ritm alert, în ritm reportericesc pecetluieşte uneori vocea naratorului, relatând uimirea lui Victor şi a soţiei lui când, la radio, se comentează pasaje din Scrisoarea publicată la Paris: “Amuţise. Anastasia stătea prostită în centrul bucătăriei cu furculiţa în mână şi asculta cu sufletul la gură.”

De remarcat sunt şi dialogurile tăioase, pline de naturaleţe şi  descrierile impresionante, pline de fior prin sugestii pătrunzătoare, care emoţionează. Cum poate fi uitat pasajul descriptiv al stingerii eroului? “Victor simţea cum se împuţinau auzul, vederea şi dorinţa de a trăi într-o lume a câinilor. Atacurile de panică dispărură ca prin magie. Era liniştit. Urmărea soarele cum dispare din orizont, discret şi fără a-şi lua rămas bun.” De remarcat este şi reliefarea realistă, nuanţată a climatului din diferite medii:  rural, penitenciar, urban;  efectul este   rezonanţa  afectivă  deosebită în sufletul lectorului.  

Exemplele  ale virtuozităţii expresive pot continua; cititori le vor sesiza cu certitudine.

Nu putem omite constatarea că  modalitatea de realizare a romanului oferă celui care citeşte  atent, volens nolens, şi anumite sugestii care conduc subtil la domenii precum psihologia, sociologia, filozofia fapt care generează meditaţii asupra unor teme majore ale existenţei umane.

Chiar şi finalul  romanului este cu totul surprinzător din acest punct de vedere. Un simplu dialog înre doi semeni trecători, care observă decesul  lui Victor Dumitrescu, spune atât de mult:

“- A murit, mă?

– Da, mă, a murit. (…) Asta e! Hai să mergem! Dă-l în pizda măsii…” 

Doar în cinci rânduri suntem provocaţi să reflectăm la atâtea şi-atâtea probleme esenţiale privind viaţa în esenţa ei.

Considerăm acest roman  o reuşită în peisajul prozei actuale. Autorul prezintă realitatea  prin prisma unei veridicităţi care fascinează.  Constantin Marafet are meritul de a realiza un roman viguros în care îmbină, în mod inspirat, o diversitate de tehnici narative, din care obţine o scriitură plină de nerv, captivând prin fluiditate şi profunzime.

Acest scriitor şi-a perfecţionat instrumentarul scriitoricesc pe fondul experinţei accumulate şi a dat la iveală un roman îndrăzneţ care va înfrunta timpul, captivând cititorii.

6 nov.2019

Glas râmnicean (platforma Editura Rafet)